"Valoarea
Câteva din valorile
mereu utile individului şi societăţii sunt claritatea, coerenţa,
consistenţa, obiectivitatea, veridicitatea ştiinţifică,
utilitatea practică şi frumuseţea artistică întru ideal de
convieţuire şi evoluţie armonioasă. Acestea pot fi propuse ca
valori de preţuit şi actualizat de către filosofie, mai ales că
de multe ori ea degenerează lamentabil în forme de exprimare
marcate accentuat de neclaritate, obscuritate, incoerenţă,
inconsistenţă, subiectivitate paroxistică, lipsă evidentă de
veridicitate, inutilitate şi kitsch artistic incitat spre diluare,
dezorientare şi degradare mentală şi emoţională.
*
A-ţi considera
valoarea identitară (ideatică, emoţională, socială, naturală...)
prin a vorbi cu tine ca şi cum ai dori să vorbeşti cu un altul e a
fugi de valoare şi de identitate – valoarea autentică se
reprezintă singură pe sine pentru că este conştientă de propria
sa verticalitate şi profunzime mult mai mult decât ar putea fi
orice altă fiinţă care o priveşte din afara sa...
Identitatea care nu-şi
caută proptele valorice în afara sa este o identitate centrată în
sine, o identitate stăpână pe sine care nu are nevoie de
încurajare şi aprobare pentru a face ceea ce doreşte să facă.
Adevăratul discernământ desparte valoarea de non-valoare fără a
recurge la cârja poftelor întâmplător trecătoare prin conştiinţa
societăţii în care se manifestă.
Identitatea care este
conştientă de propria sa valoare, ca de lumina zilei, vine să
schimbe lumea în care se manifestă, nu să primească aprobarea
acesteia pentru a face tot felul de compromisuri înjositoare cu
non-valorile pe care acea societate le promovează pe moment.
*
Există valori
apreciate social care sunt asumate şi declarate în mod oficial de o
societate în ansamblul ei – de cele mai multe ori însă acestea
sunt doar valorile expirate şi pervertite ale trecutului (valorile
ei învechite).
Valorile autentice ale
prezentului (noile valori) rareori sunt apreciate în momentul
manifestării lor – deoarece asumarea unei valori la un nivel
social implică formarea iniţială a unui grup mic de iniţiativă,
şi ulterior a unui grup mai mare de promovare a individului şi/ sau
operei propusă spre valorizare. Ori în lipsa unor interese dintre
cele mai mediocre şi mai lumeşti foarte rar se formează cu succes
astfel de grupuri care să catalizeze la nivelul maselor promovarea
unor „valori deosebite”... „Medio-valorile” promovează
„valoarea înaltă” doar dacă le pică şi lor ceva din această
acţiune – adică nişte „medio-valori” cu care pot şi ele
rezona...
Societatea e un
organism care acţionează preponderent din instinct şi inerţie,
prin imitaţie şi conformism, pe bază de tradiţii şi prejudecăţi,
de impulsuri primitive şi dorinţe relativ „joase” - valorile
„revoluţionare” care se manifestă în interiorul ei nu pot
schimba acest nivel de manifestare al societăţii decât destul de
puţin şi doar după ce ele sunt coborâte (cu voia sau fără voia
lor) la nivelul hipnotic specific nevoilor primare şi adaptate prin
cosmetizare acestuia...
Timpul trece, valorile
vin şi trec şi ele, societatea în schimb se transformă sub
influenţa lor puţin sau deloc...
Nu e destul să
lumineze un „neuron” sau câţiva „neuroni” într-un „creier”
de miliarde de „neuroni”, ca acel „creier” să devină mai
„deştept” – pentru aceasta e nevoie de o masă critică de
„neuroni” care vor să gândească – masă critică care e însă
încă mult timp de aşteptat...
Şi să nu ne lăsăm
amăgiţi de schimbarea doar a formelor – schimbarea lor în
condiţiile menţinerii nealterate a esenţelor e o bucurie de scurtă
durată – e doar un alt mecanism de autoamăgire pe care umanitatea
îl foloseşte pentru a-şi justifica rămânerea pe mai departe în
indolenţă şi inerţie, în automatizare psihică şi robotizare
instinctual-corporală...
Verticalitatea
A fi drept nu e tot
una cu a sta drept: a fi drept înseamnă a te mişca păstrând cu
demnitate un raport valoric activ faţă de o verticală intim
asumată; a sta drept înseamnă a rămâne neclintit în nemişcare,
în lipsă de reacţie, în constatarea resemnată a unei verticale
prăbuşite sau a unei orizontale opresive, total străine de idealul
verticalităţii autentice.
Viaţa
Crezi că va veni
odată timpul unui deznodământ, a unei rezolvări definitive şi
irevocabile a problemelor nenumărate ale vieţii? Atunci pentru tine
acest timp deja a şi venit – el îţi spune prin urmare chiar
acum: „Problemele vieţii niciodată nu se vor rezolva total şi
definitiv!”.
Când crezi că
liniştea e mai aproape de tine ca oricând, de multe ori, de abia
atunci agitaţia şi lupta vor urma. Şi când agitaţia îţi pare
apoi de neînlăturat, de multe ori, ea dispare ca prin farmec
aproape fără să lase urme. Aceasta deoarece viaţa nu are astâmpăr
şi se plictiseşte repede – îi displac în egală măsură şi
liniştea şi agitaţia dacă îi par că durează prea mult, dacă
simte miros de lâncezire în ele, dacă prinde de veste că tinde
uşor spre a fi ceea ce ea nu este – un punct static şi monoton de
orientare şi îndrumare pentru a lumii fiinţare.
*
Două lucruri sunt
importante pentru viaţă: direcţia şi sensul – direcţia pentru
că îndreaptă şi sensul pentru că apropie!
*
Ori cu tine, ori fără
tine viaţa merge înainte...
*
Lumea este întâmplare:
întâmplare întâmplătoare şi întâmplare neîntâmplătoare.
Primul tip de întâmplare gestionează variaţiile necontenite ale
lumii, al doilea constanţele ei temporare.
Întâmplarea
întâmplătoare este loteristică, este arbitrară, este
indiferentă. Iar dacă ar fi să fie asemănată cu o conştiinţă
personală s-ar numi „viaţă” şi ar fi subiectivă,
părtinitoare, mofturoasă, distrată şi indiferentă.
Întâmplarea
neîntâmplătoare este legic-loteristică (variaţia ei aleatoare se
face în interiorul unor limite de variaţie mult mai restrânse –
care joacă rolul de legi ale repetării ei); este legic-arbitrară
(întâmplarea se repetă relativ arbitrar dar în cadrul unor limite
de variabilitate) şi este legic-indiferentă. Iar dacă ar fi să
fie asemănată cu o conştiinţă impersonală s-ar numi „viaţă”
şi ar fi subiectivă, părtinitoare, mofturoasă, distrată şi
indiferentă...
*
Viaţa trăieşte în
repetare – respiraţia se repetă, inima se repetă, stomacul se
repetă, limba se repetă, percepţia se repetă, gândirea se
repetă, visarea se repetă, somnul se repetă, ziua se repetă,
noaptea se repetă, trezirea se repetă, adormirea se repetă, munca
se repetă, odihna se repetă, cântecele se repetă, dansurile se
repetă, mersul se repetă, gesturile se repetă, cuvintele se
repetă, timpurile se repetă, spaţiile se repetă, mişcările se
repetă, pierderile se repetă, câştigurile se repetă, viaţa se
repetă, moartea se repetă, plăcerea se repetă, durerea se repetă,
agitaţia se repetă, liniştea se repetă... toate se repetă sub
semn de întâmplare mereu iubitoare de uşoară transformare...
*
Viaţa care (doar) se
repetă nu-şi poate observa (prea uşor) repetarea...
Viitorul
Deprinderea oglindirii
creative duce uneori la înţelegerea inconsistenţei specifice
postulării unui eu static în fundalul psihismului uman. De aceea
omul se vede mai bine pe sine dacă se priveşte în viitor; dacă se
vede nu cum i se pare că este ci cum i se pare că ar vrea să
fie...
*
Ritmul, repetarea,
reluarea hipnotizează fiinţa – ea se bucură nespus să repete,
să reia, să trăiască în ritm.
Repetarea, reluarea,
ritmul au putere de prevedere – cât timp se repetă fiinţa
priveşte în viitor, îşi cunoaşte viitorul – şi ştiind ce o
aşteaptă stă liniştită – nu trebuie decât să repete şi să
se repete, să joace şi să se joace în ritm – şi totul va fi la
fel cum a mai fost...
Când se opreşte
însă, temporar, din mişcările ei ritmate (specifice de exemplu
mersului, alergării, exerciţiului gimnastic, muncii automate,
mâncatului, gândirii reluate, dansului, cântecului, şamd.) ea îşi
pierde momentan busola şi capacitatea profetică – şi astfel ea
nu mai „vede” (clar) în viitor... În momentul mişcărilor
bruşte, noi, brutale, aritmice, nerepetitive, spontane fiinţa
trăieşte masiv în prezent – când ea nu se (mai) repetă îşi
schimbă viitorul – cu fiecare mişcare întâmplătoare
(nerepetitivă a unei întâmplări anterioare) noi căi i se deschid
spre actualizare – căi pe care ulterior le va putea întări prin
repetarea întâmplării noi – care astfel devine din întâmplare
întâmplătoare întâmplare „neîntâmplătoare”, din
întâmplare imprevizibilă întâmplare relativ previzibilă, din
întâmplare nouă întâmplare învechită cristalizată în drum
solid spre crearea posibilităţii unui nou viitor...
Visarea
Visarea pare a fi
gândire... Gândirea pare că este visare... Visarea este o gândire
văzută, simţită, dorită. Gândirea este o visare intuită,
presimţită, aşteptată...
*
Visarea este o
înlănţuire relativ contingentă de forme – gândirea-discurs
este o combinare relativ aleatoare de cuvinte. Mintea combină – ea
este o maşină de combinat precum maşina folosită la extragerile
loto – introduci în ea elementele din care să aleagă (impresii,
amintiri, percepţii, emoţii, cuvinte, etc.) şi ea face extragerea
aleatoare a câte 6, 12, 21, şamd. de astfel de elemente formând
propoziţii/ scene legate în fraze/ acte şi apoi în texte/
scenete.
Precum în vis mintea
combină relativ aleator imaginile de vis, în veghe ea combină în
acelaşi mod cuvintele din minte. Gruparea cuvintelor în propoziţii
este relativ întâmplătoare, la fel în fraze şi texte – la fel
cum este cea a imaginilor din vise. Visul este gândirea vizibilă a
minţii. De aceea, în mare, cam câtă coerenţă şi consistenţă
se poate găsi în vise cam tot atâta se poate găsi şi în
gândire...
*
Ceea ce poate fi
gândit poate fi în general şi visat. Şi tot ceea ce este visat
este simultan gândit. Visarea şi gândirea par a fi una în esenţă.
Ele diferă doar în formă – visarea (de noapte) e însoţită de
imagini clare, gândirea de imagini estompate. De aici vine şi
atribuirea tradiţional instinctivă a atributului gândirii
instanţei numite „suflet” - în fapt nimic altceva decât
„psitruvisul” (psihicul şi trupul pe care ni-l percepem ca atare
în vis fiind).
*
Când visezi gândeşti
cu ochii închişi – când gândeşti visezi cu ochii deschişi.
*
Cam toate funcţiile
visului se pot aplica şi gândirii iar funcţiile gândirii au
maximă relevanţă şi pentru visare.
Pentru că gândirea
este visată şi visarea este gândită putem spune că gândul îi
apare uneori vieţii ca fiind vis şi gândirea visare...
*
A gândi este a visa
iar a visa este a gândi...
Voinţa
A nu mai vrea nimic e
tot una cu a voi nevoirea – iar aceasta ar fi ca şi când ai gândi
negândirea sau ca şi când ai simţi nesimţirea.
Vorbele
Sistemele filosofice
sunt lumi de cuvinte, sunt case de vorbe (/„concepte”). Unele
vorbe sunt puse să susţină edificiul filosofic pe fundaţia
relativ unitară constituită prin apelul metafizic la un singur
ingredient (concept cheie); altele sunt puse să joace rolul de
cărămizi (toate celelalte vorbe-concepte „majore” şi „minore”
ale istoriei filosofiei) şi altele să joace rolul de ferestre şi
uşi, de vorbe-concept de obicei mult dragi autorului acelei case de
vorbe pentru că-i permit să vadă prin ele spre orizontul său
închipuit (condiţionat de locul aşezării casei cu pricina – de
exemplu pe „malul unui râu”, la „poalele unui munte”, pe
„creasta lui”, între „alte case”, etc.) şi să se închidă
înăuntru într-un iluzoriu spaţiu protejat, într-o aparentă
senzaţie de siguranţă şi confort metafizic. Şi să nu uităm de
vorbele-concept folosite pe post de tavan şi de acoperiş menite a-l
feri de intemperiile naturii schimbătoare, de bătaia directă a
razelor soarelui lumii exterioare.
Sistemele filosofice
sunt astfel, de multe ori, gândite şi concepute ca şi armuri şi
învelişuri-haine care să medieze contactul cu lumea „exterioară”,
cu „ceilalţi”. Aceste case de vorbe, aceste haine de concepte,
aceste armuri de idei, aceste lumi de cuvinte sunt însă doar
medieri imaginare şi protecţii închipuite, simple amulete „magice”
aruncate între sine şi celălalt.
În prezenţa imediată
şi nemediată vorbăristic a Întregului, a Existenţei, ele se
arata ca fiind amuzante şi copilăreşti – simple jocuri de copii,
acte expirate ale unei drame teatrale peste care s-a tras cortina...
Vorbirea
Înainte de a vorbi
întreabă-te dacă îţi este dat să alegi între a reproduce sau a
ignora zgomotul de fundal al vieţii care este vorbirea.
*
Omul începe să
vorbească pentru că vrea să spună (şi el) ceva, apoi vorbeşte
pentru că (chiar) are ceva de spus şi în fine continuă să
vorbească chiar şi atunci când nu mai are nimic de spus...
*
Fiindcă vorbeşte
chiar şi atunci când tace omul este o fiinţă vorbitoare şi
fiindcă tace chiar şi atunci când vorbeşte omul este o fiinţă
nevorbitoare.
Pe ansamblu apare
astfel că omul este o fiinţă vorbitor – nevorbitoare, adică una
pentru care vorbirea şi tăcerea sunt mijloace la fel de importante
pentru a sa metafizică exprimare.
*
E bine ca filosofia să
nu se piardă în vorbe, să nu se joace (prea mult) cu ele şi să
nu se identifice cu ele – a filosofa nu e (doar) a vorbi („limba”
filosofilor) chiar dacă a vorbi (o limbă oarecare sau mai multe)
înseamnă în mod implicit a filosofa...
*
Dacă sunt unii care
pot să vorbească fără să spună nimic, atunci cu siguranţă
unii filosofi (filo-poeţi) sunt campioni la acest sport al
non-exprimării...
Dacă sunt unii care
pot să vorbească fără să spună nimic atunci cu siguranţă că
sunt şi unii care pot să spună totul fără să vorbească
nimic... (Vorbirea şi tăcerea pot spune la fel de multe lucruri
celor deopotrivă dispuşi, pe de o parte, să facă vorbirea să
tacă şi pe de altă parte să facă tăcerea să vorbească...).
*
Atunci când omul
vorbeşte principial doar ca să nu tacă el face filosofie –
filosofia lui „ce ar fi dacă nu ar fi aşa cum este” şi „ce
nu ar fi dacă ar fi ceea ce nu este” combinată cu filosofia lui
„ce se poate spune despre ceea ce nu se poate spune” şi cu
filosofia lui „ce nu se poate spune despre ceea ce se spune”...
De multe ori tăcerea
nu se mai poate răbda pe sine – şi atunci vorbeşte spre a se
revela pe sine...
*
Vorbirea care leagă
sensul în timp prelungit axiologic pe unul şi acelaşi subiect
(fără divagaţii şi distrageri, fără ocolişuri şi amânări,
fără superficialităţi şi prejudecăţi, fără ipocrizie şi
conformism) e atât de rară încât atunci când ea apare nici nu
mai poate fi considerată vorbire – ea devine altceva – ceva cu
sens (prelungit), ceva care orientează şi descoperă, ceva care
înaintează şi luminează, ceva care trezeşte la o nouă viaţă
şi la o nouă conştiinţă...
*
În majoritatea
cazurilor vorbirea şi scrierea nu sunt folosite pentru ca să se
spună ceva anume prin ele ci doar ca să se spună ceva...
Principial ele nu sunt atât purtătoare de mesaj cât sunt zgomot de
fundal pentru el.
Prezenţa „Mesajului”
în vorbire şi scriere e atât de rară încât atunci când apare
cel care îl primeşte nici nu prea ştie ce să facă cu el – şi
atunci, de cele mai multe ori, face ceea ce face de obicei atunci
când aude un discurs sau citeşte un text: trece repede mai departe
ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat...
„W”
La o privire atentă
toate conceptele fundamentale ale filosofiei se dovedesc a fi doar
vorbe în vânt, semne fără trimitere suficient de precisă, încât
să poată constitui o bază solidă pe care să se poată construi
temeinic – aceasta e însă natura relativă a limbajului şi a
lumii în care el se manifestă atunci când nu se concretizează în
referinţă cât mai clară la concret, la empiric, la experienţă
perceptivă imediată.
„X”
Păstrat în tărâmul
indefinit al lui „X”, sensul chemat spre revelare de către
repetare prin interogare, rugare sau aprofundare se dezvăluie pe
sine doar sub semn de întâmplare...
„Y”
Natura literei
dezlipite de orice conotaţie cuvântească şi con-textuală indică
spre posibilităţi infinite de sens... Iar când e aşezată apoi în
combinaţii literare oarecare (specifice unei limbi sau alteia)
aceste posibilităţi prind viaţă şi trimit sensul infinit al
literei spre sensul relativ infinit al cuvântului-concept şi spre
sensul proximal infinit al propoziţiei-reflecţie şi al
textului-discurs...
Litera prinde viaţă
prin repetare sub semn de întâmplare-combinare şi se leagă de
sens prin repetare referenţială aproximativă, apropiată relativ
contingent de hazardul interpretării infinitului – niciodată de
cuprins spre dezvelire completă acesta se lasă atras doar spre joc
de ascundere şi descoperire, spre joc de revelare şi amăgire, spre
joc de întâmplare şi repetare ivită spre infinită înlănţuire...
Ziua
Păşind în rotaţie
duală de lumină şi întuneric ziua şi noaptea trăiesc timpul
mereu în reluare...
Rotaţia lumii se
repetă în jur de sine şi în jur de soare, îndemnând fiinţa să
se repete zilnic sub semn de privire şi de cugetare..."
- Extras din cartea "Întâmplări, repetări, transformări" - autor Radu Lucian Alexandru.
