I
"Idealul
Neliniştea muncii
întru ideal e total diferită de neliniştea rătăcirii fără
direcţie prin contingent. Prima este creatoare, a doua este
nihilistic rătăcitoare - sau chiar intenţionat distrugătoare.
*
Adecvaţia aletheică
la real emană vitalitate ideatică şi consistenţă valorică în
primul rând prin aderenţă material – imediată la împlinirea
unui ideal.
Fără această
implicare subiectiv motivată şi obiectiv manifestată adecvaţia
menţionată poate degenera în devitalizare conceptuală şi
decepţionare sensuală. Idealul joacă deci în ecuaţia dinamică a
vieţii rol de catalizator profetic pentru mişcarea de schimbare
practică a realului dinspre semnul utopiei spre cel al realităţilor
psihologic – empirice imediat accesibile.
Ideea
Când o idee trece
prin vecinătatea ta conceptuală ea se leagă pe dată de tot ce
este în tine, de tot ceea ce poate fi, spre pasiunile tale,
accidental chemat... În această trecere a ideii e un început de
consacrare... - este acolo, în ea, alint de adiere... - este acel
sentiment al prezenţei în fiinţă, alături de ceva care mişcă,
care se mişcă, care te mişcă...
Ideile au viaţa lor
şi tu printre ele pe a ta. A spune că cele două sunt (sau ar putea
să fie) înstrăinate una de alta este a spune că cel care le
înstrăinează nu înţelege unde se sfârşeşte cerul şi unde
începe universul.
*
A rezuma un „sistem
de idei” este de multe ori doar a identifica în el singura idee
(cuprinsă de obicei într-o propoziţie) care se repetă cu
tenacitate în cuprinsul său.
Identitatea
Identitatea e o
problemă de întâmplare soluţionată prin repetare şi
transformare – ea se naşte din întâmplare şi creşte prin
repetare (sub semn de întâmplare) îndreptată natural spre veşnică
schimbare. Fiindcă se repetă în diferitele ei aspecte spaţiale,
temporale, materiale, energetice, informaţionale, şamd. precum şi
în aspectele ei corporale, mentale, sociale, educaţionale,
economice, politice, religioase, artistice, şamd – identitatea se
poate contura, se poate asuma şi se poate întări.
Fiindcă poate schimba
o repetare cu o noutate şi apoi cu o altă repetare (specifică
„noutăţii” repetate) identitatea se poate schimba (puţin câte
puţin) pe sine...
Fiindcă „identitatea”
nu e de fapt o problemă de strictă identitate, ci una de asemănare,
ea îşi găseşte soluţionare imediată în întâmplare, în
repetare şi în transformare...
Ignoranţa
Ignoranţa ia forme
diferite – după unii ea variază cantitativ şi mai ales
calitativ... Când ea se diminuează unii o numesc cunoaştere, alţii
o numesc dezvoltare. Sunt unii care o numesc însă pe nume – un
nume (oarecare)...
Importanţa
Când „ceva” este
important pentru fiinţă ea încearcă să se apropie, să se lege
şi apoi să se contopească cu acel „ceva”. Importanţa unei
existenţe (ideatice, fiinţiale, materiale, etc.) pentru o altă
existenţă se vede cu limpezime în raportul de aderenţă
sensual-dinamică care se stabileşte între cele două existenţe.
Impregnarea
Etape ale impregnării:
priveşte dar nu adulmeca; adulmecă dar nu atinge; atinge dar nu
impregna; impregnează dar nu abandona; abandonează dar nu uita;
uită-te dar nu adulmeca...
Incertitudinea
Când e trăită ca
experienţă a intuiţiei sensuale imediate incertitudinea reduce
uneori filosofia la un act de agăţare fortuită de concepte şi
trăiri care promit cel puţin o stabilitate local-temporară şi cel
mult o speranţă de sens prelungit deziderativ dinspre coincidenţe
încărcate aleator cu semnificaţii amăgitoare spre menţineri
contingente sub legi întâmplătoare născute contextual din
necesităţi relativ ne-necesare...
Incertitudinea
deschide porţile minţii spre trăiri infinite întru relativ iubit
spre absolutizare...
Indiferenţa
Omul şi umanitatea
prezintă trei părţi de manifestare relativ contingente:
colaborarea, indiferenţa şi conflictul.
Colaborarea duce
inevitabil la conflict, mai ales în condiţii de resurse dezirabile
limitate (natural sau artificial). Conflictul duce inevitabil la
colaborare: în interiorul taberelor angrenate în conflict şi între
ele pentru încheierea vremelnică a conflictului.
Când nu colaborează,
omul poate fi indiferent sau conflictual – dacă e indiferent
conflictul devine inevitabil; dacă e conflictual colaborarea devine
indiferentă...
Influenţa
Când te gândeşti să
trăieşti „pentru o clipă” te gândeşti cum să influenţezi
următoarea clipă; când trăieşti cu gândul la următoarele cinci
minute vrei să influenţezi aceste minute; când trăieşti
gândindu-te la următoarele zile, săptămâni, luni sau ani te
gândeşti cum să influenţezi scurgerea acestor zile, săptămâni,
luni sau ani.
Când te gândeşti
„pentru 1000 de ani” sau „pentru 10000 de ani” gândul tău
încearcă să influenţeze desfăşurarea următorilor 1000 de ani
sau 10000 de ani.
Durata timpului pe
care încerci să-l influenţezi prin anticipare, prin iniţiere,
prin întâmplare, prin susţinere, prin repetare, prin transformare
determină influenţa gândirii tale asupra mersului lumii imediate
şi îndepărtate – influenţele îndepărtate, de cele mai multe
ori, nu sunt uşor sesizabile în imediat; influenţele imediate, în
marea lor majoritate, nu lasă urme vizibile în timp îndepărtat.
Cei care aleg între
imediat şi îndepărtat aleg între timpuri şi influenţe diferite
– ei aleg între efemer şi persistent, între superficial şi
consistent, între limitare şi profeţie, între iubire de timp şi
iubire de veşnicie...
Inspiraţia
Inspiraţia nu vine
atât din deschiderea doritoare de noutate cât vine din curajul de a
lega în sens fragmentele de lume care îţi sunt date, din mers, ca
material de lucru, indiferent de prima impresie pe care ele ţi-o
provoacă – orice se poate lega cu sens de orice – e nevoie doar
să manifeşti această voinţă de sens asupra lumii infinite care
incită mereu în tine, spre realizare, propria ta manifestare
sensual - creatoare (culturală, artistică, tehnologică,
ştiinţifică, civilizaţională...).
Insuficientul
Între suficient şi
insuficient pluteşte spre dezlegare acel echilibru precar specific
mişcării surprinse în mişcare – suficientul nu poate fi decât
temporar, insuficientul este permanent (chiar şi atunci când el nu
este evident).
Interpretarea
Totul este o problemă
de interpretare - şi poate nu atât de interpretare cât de alegere
a unei chei de interpretare. Când interpretarea leagă hermeneutic
două semne sau două rânduri de semne ceea ce contează este
elementul ales pentru legătură, veriga care le leagă, elementul
lor de contact – cheia de interpretare...
A interpreta este a
lega – a lega este a realiza cel puţin un punct de contact între
două realităţi aparent independente. Alegerea acestui punct de
contact este de cele mai multe ori pur subiectivă, marcată de
impresia emoţională lăsată în interpret de sesizarea unor
conexiuni „noi” sau cel puţin „interesante”.
Ceea ce este de
interpretat se leagă astfel intim cu interpretul şi cu cheile lui
subiective de interpretare (care pot fi în alt context ele însele
obiect al interpretării) pentru a rezulta legături în general
contingente alese relativ aleator dintr-o miriadă de legături reale
sau posibile.
Se obţine astfel un
nou şir de interpretare, o „nouă” legătură sesizată între
cele supuse (conştient sau inconştient) interpretării.
Şi pentru că aceste
legături particulare tind teoretic şi practic spre infinit
interpretarea nu are niciodată o finalitate ultimă – ea nu are
niciodată o frontieră ultimă – ci doar graniţe temporar aşezate
în câmpul interpretativ, până la o nouă mişcare de legătură
realizată prin actul de a interpreta (alt nume pentru actul de a fi
şi de a te mişca, de a comunica şi de a crea în cadrul relaţiilor
specifice unui sistem existenţial oarecare).
Intuiţia
Uneori expresia
intuiţiei în conştiinţa întâmplării constituie ideea prin care
se exprimă norocul...
*
Problema intuiţiei
este că de prea multe ori ea nu intuieşte prea bine...
*
Din multe lucruri
„intuite” de omenire de-a lungul timpului doar o mică parte au
trecut testul realităţii (al verificării empirice şi raţionale)
– anume doar în momentul în care omul a hotărât să se
maturizeze şi să-şi verifice cu atenţie „intuiţiile” sale
spre a vedea care din ele sunt doar imaginaţii delirante (speranţe
deşarte, închipuiri amăgitoare, iluzii fizice şi metale, gândiri
deziderative, şamd.) şi care sunt realităţi obiective cu adevărat
utile armonizării reale a fiinţei.
*
Intuiţia fără
percepţie directă, fără raţiune şi logică, fără emotivitate
şi voinţă, fără conştiinţă şi discernământ, nu poate spune
nimic, nu poate cunoaşte nimic, nu poate face nimic şi nu poate fi
decât nimic – ceea ce se rupe brutal şi aberant de întreg se
rupe, de fapt, de propria sa existenţă...
Ipoteza
Ipoteza este o
condiţie pentru apropiere – prin ea se leagă comunicativ
potenţialul de actual şi realul de ideal – mai ales dacă natura
ei este înrudită intenţional cu fapta doritoare de armonie.
Istoria
Istoria comunică prin
memorie cu prezentul, prin imaginaţie cu viitorul şi prin reflecţie
cu trecutul. Ea pune prezentul în perspectivă – pe de o parte
faţă de limitările depăşite ale trecutului şi pe de altă parte
faţă de limitele de depăşit ale viitorului. Astfel limitele
prezentului găsesc mereu în istorie motiv de cutremurare deoarece
aceasta le învaţă că întotdeauna viitorul unor limite este doar
trecutul altora.
Iubirea
Corpul iubeşte
mişcarea repetată, mintea iubeşte ideea repetată, limba iubeşte
vorba repetată, fiinţa iubeşte întâmplarea repetată –
repetiţia, reluarea, ritmul construiesc identitatea (corporală,
culturală, lingvistică, socială) – la fel cum o casă se
construieşte din reluarea suprapunerii unor cărămizi în cadrul
unui tipar de repetare la fel şi viaţa se construieşte pe sine din
elemente care se repetă spre fundamentare, spre înălţare, spre
izolare, spre conturare, spre protejare şi spre adaptare întru
transformare...
Îndoiala
Îndoiala îndoaie
uneori coerenţa minţii spre a crede lucruri dintre cele mai bizare
– cel care se îndoieşte de toate nu are nici o verticalitate
axiologică proprie, el nu şi-a asumat încă o valoare care să-i
dea claritate voinţei şi discriminare conştiinţei...
Îndoiala nu poate fi
decât relativă – fiecare se îndoieşte (doar) până unde îi
permite „coloana vertebrală”...
*
A pune sub semnul
întrebării un aspect al lumii interioare şi/ sau exterioare nu
este a te îndoi de acel aspect ci tocmai dimpotrivă – e a te
întări valoric şi fiinţial prin aprofundarea lui verticală şi
orizontală: cel care (se) întreabă nu se îndoieşte ci se
întăreşte...
*
A te pune în raport
de simpatie cu îndoiala sistematică e a reconsidera răspunsurile
pe care ţi le-ai asumat (conştient, inconştient sau subconştient)
la întrebările pe care ţi le-ai mai pus şi la întrebările pe
care nu ţi le-ai mai pus (până atunci) în mod direct...
A reconsidera
raporturile tale cognitive, afective, volitive şi intuitive cu
realul nu este însă tot una cu a îndoi logica, bunul simţ,
raţiunea şi evidenţa perceptivă imediată ci tocmai dimpotrivă –
e a reanaliza realitatea supusă cercetării prin prisma valorilor de
coerenţă, claritate şi integralitate izvorâte doar din abordarea
extrem de sinceră, foarte profundă şi nespus de hotărâtă a
faptului de a simţi, de a gândi, de a dori, de a vorbi, de a face
şi de a fi...
Întâlnirea
Întâlnirea purcede
spre întrevederi de sensuri – ea cheamă o întâmplare să se
intersecteze cu o altă întâmplare, ea le cheamă pe acestea să se
influenţeze fiinţial spre naşterea unei întâmplări comune. Când
întâmplările se întâlnesc devenirea lor îşi recunoaşte esenţa
menirii sale – aceea, ca din întâmplare, prin întâmplare, să
provoace mereu spre existenţă o altă întâmplare...
Întâmplarea
„Teoria
ne-întâmplării” spune că lumea se comportă ca şi cum ar fi
ceva cu sens. „Teoria întâmplării” constată că lumea se
mişcă ca şi cum ar fi ceva cu sens chiar şi cea mai banală şi
pură întâmplare. Legătura dintre sens şi întâmplare este
bidirecţională – sensul contaminează întâmplarea iar
întâmplarea îl confirmă...
*
Existenţa simbiozei
dintre voinţă şi întâmplare formulează uneori în fiinţă
sentimentul reciprocităţii intenţionale a celor două – senzaţia
răspicată că voinţa are esenţă de întâmplare şi întâmplarea
are aparenţă de voinţă.
*
A interpreta
întâmplarea (gândirea, visul, acţiunea) înseamnă a proiecta
intenţii acolo unde ele nu există. Intenţiile nu trăiesc înaintea
întâmplării ci, mai mereu, ele vin doar după ea...
*
Întâmplarea nu are
nici o intenţie – doar cel care o trăieşte are una (relativ
întâmplătoare)...
*
Raportul dintre
inconştient şi conştient este de multe ori asemănător raportului
dintre întâmplare şi sens... Conştiinţa întâmplării este şi
ea o întâmplare ca oricare alta...
*
A fi spontan e doar un
alt nume pentru întâmplare. A fi spontan e a îmbrăţişa
întâmplarea, a te lăsa în voia mişcării aleatoare, a fi precum
eşti – o întâmplare neîntâmplătoare, o spontaneitate
nespontană, o cale de mijloc între haosul deplin şi cosmosul
relativ.
*
A citi o carte e a
citi o întâmplare. Urmărim astfel prin lectură combinaţiile
relativ aleatoare de cuvinte ce au existat în mintea celui ce le-a
scris atunci când el le-a gândit.
*
Ce este întâmplarea?
Printre altele – ea e ceea ce omul are în tâmplă – ceea ce el
poartă în mintea sa (ceea ce el în-tâmplă-are): ceea ce el
percepe, ceea ce el simte, ceea ce el gândeşte, ceea ce el
vorbeşte, ceea ce el îşi imaginează, ceea ce el îşi aduce
aminte, ceea ce el vrea, ceea ce el intuieşte, ceea ce el face şi
ceea ce el obţine ca efect după toate cele înşirate mai
înainte...
Întâmplarea e ceea
ce omul în-tâmplă-are (adică o întâmplare...).
*
A observa întâmplarea
e a privi infinitul în răscolire sensuală...
Ceea ce se întâmplă
se întemeiază deplin pe sine în existenţă sub chipul imparţial
al mişcării fără de hotare întrupată marginal în aparenţe de
sens dar dezlegată esenţial de orice obligaţie direcţională
unică şi ultimă, fundamentală şi absolută...
Prin întâmplare
fiinţa găseşte sens şi tot prin ea şi-l pierde, sub întâmplare
ea se adaugă şi se scade, din întâmplare ea se scrie şi se
citeşte... Întâmplarea este coloana vertebrală a fiinţei –
fără de ea s-ar deşira pe sine, în mod iremediabil, spre abisul
nemişcat al nemişcării...
*
Întâmplarea se poate
descoperi pe sine doar în mod întâmplător...
Întrebarea
Când un om este
întrebat ceva el poate în principiu să răspundă orice – totuşi
el răspunde doar într-un fel anume. Cel întrebat este pus astfel
să aleagă din infinitatea de răspunsuri posibile doar un singur
răspuns. Cum alege el un răspuns oarecare, de obicei extrem de
repede, având în vedere infinitatea de alternative posibile?
Simplu: alege, de
obicei, primul răspuns care îi trece prin minte! Sau mai clar spus
alege la întâmplare o frază relativ aleatoare produsă
„loteristic” de mintea lui la auzul întrebării şi o reproduce.
Sau şi mai clar spus – cuvintele din întrebare le stimulează pe
cele din răspunsul său şi totul se petrece de la sine în mod
relativ automat: dintr-o contingenţă (întrebarea) se sare în altă
contingenţă (răspunsul) şi tot aşa la infinit...
Întregul
Cel care vede Întregul
nu mai are întrebări de răspuns şi nici răspunsuri de
întrebat... El ştie că Întregul nu e un El şi nu e o Ea... Nu e
Nimic şi nu e Totul... El ştie că ceea ce îi este specific nu
este decât pentru cel/ cea care este...
Apropo: „Tu
eşti?”... Dacă îmi răspunzi să ştii că nu te-am întrebat
nimic... (Dar dacă nu te-am întrebat nimic de ce ai răspuns?)...
Şi haide să te mai întreb ceva: „Dacă Partea ar fi la originea
Întregului atunci ce i-ar mai rămâne acestuia? Şi dacă este un
punct de unire în infinit atunci de ce mai e infinitul infinit?”
Înţelegerea
Nici un cuvânt nu
există în gol. Cuvintele se conturează, se definesc, se
înfiinţează prin relaţie cu celelalte cuvinte. De aceea a
înţelege un cuvânt este a înţelege o întreagă limbă. Aici „a
înţelege” are sensul de a intui, de a ghici, de a empatiza – şi
prin urmare „se înţelege” că limbile, cuvintele şi
propoziţiile (ca mediatori spontani între cuvinte şi limbă)
există principial în spaţiul relaţionării relative,
subiectiv-social conjugate.
*
Dacă nu eşti înţeles
nu e o tragedie. Dacă eşti înţeles e o minune. Dacă ţi se pare
că te înţelegi e o iluzie. Dacă ţi se năzăreşte că nu te
înţelegi eşti în amăgire. Totuşi dacă nu înţelegi să te
înţelegi nu poţi ajunge la a înţelege cum e să înţelegi că
nu te înţelegi...
*
Oglindirea omului în
conştiinţă ne spune cu limpezime de cristal că uneori înţelegerea
înseamnă neînţelegere şi oprirea înseamnă continuare...
*
Înţelegerea unui
sens oarecare este o întâmplare. Pus faţă în faţă cu un sens,
cel care îl percepe poate să-l înţeleagă sau poate să nu-l
înţeleagă: dacă crede că-l înţelege o face din întâmplare;
dacă trece mai departe fără a se opri mai temeinic asupra lui
(fără a-şi însuşi sensul presupus a fi în percepţie) o face
tot din întâmplare...
Înţelegerea şi
sensul se mişcă prin viaţă la întâmplare (chiar şi când se
pierd pe ele în repetare)... Prin urmare viaţa nu trebuie să se
mire dacă nu înţelege prea bine întâmplarea...
*
Fiecare „înţelege”
altceva printr-un cuvânt anume, folosit la un moment dat şi într-un
context dat – de exemplu prin cuvintele: „cuvânt”, „fiecare”,
„altceva”, „înţelege”, şamd.
În plus deoarece
fiecare cuvânt poate trimite spre infinite posibilităţi de sens
(prin contextul existenţial în care apare, prin asocierea sa
istoric individuală şi comunitară cu diferite realităţi, prin
poziţionare propoziţională, conceptuală şi valorică, prin
accentuare sensuală, prin metaforizare, prin definire, şamd.), de
fiecare dată când cineva foloseşte un cuvânt oarecare înţelegerea
lui este chiar pentru el/ ea alta.
Ea nu este deci o
„înţelegere” completă şi invariabilă, bine delimitată şi
imuabilă. „Înţelegerea” unui cuvânt oarecare este, mereu, o
înţelegere „relativă” (o „înţelegere” parţială şi
flexibilă, o „înţelegere” incompletă şi variabilă).
Sensurile cuvintelor,
ale propoziţiilor, ale mesajelor transmise prin ele sunt astfel mai
mult „ghicite” şi „aproximate” (cu grade mai mari sau mai
mici de „aproximare”) decât sunt „înţelese” în mod
complet şi fără nici un dubiu. Cuvintele au deci în raport cu
„înţelegerea” un comportament „subiectiv”, un comportament
„viu”, un comportament „relaţional”, aflat în continuă
precizare şi reprecizare de sine...
Jocul
„Munca nu este joacă
şi muncitorul nu este un jucător (cineva care se joacă)!” -
susţin unii sus şi tare. Dar ce este „munca” dacă ea nu este o
„joacă” (cu timpul, cu resursele, cu scopurile, cu faptele, cu
dorinţele)?...
*
Multe din „problemele”
filosofiei sunt doar jocuri de cuvinte specifice unei limbi sau
alteia, jocuri, în general, prea puţin traductibile în altă limbă
– aceste „probleme” sunt doar jocuri lingvistice (naive sau
academice) şi nu probleme reale – a insista pe ele, chiar şi cu
un dram de talent literar nu este însă a face filosofie ci doar a
te juca cu vorbele...
„K”
În oglinda gândită
specifică apropierii de litere, cuvinte şi propoziţii sensul care
vine din interpretarea combinaţiilor relativ contingente de semne
(la nivel de cuvânt, de propoziţie sau de text) se pune pe sine sub
influenţa directă a întâmplării şi a repetării: întâmplarea
legată proximal în a sa reflectare îi structurează forma şi
conţinutul iar repetarea reluată referenţial (de o manieră
aproximativă) în minte îi conferă aparenţa unei coerenţe
existenţiale chemate spre transformare continuă de sine.
Litera se leagă de
literă, sub semn de întâmplare, sub semn de repetare, iar ceea ce
rezultă este înlănţuirea sensurilor în jocul voinţelor, al
dorinţelor, al intenţiilor, al instinctelor, al intuiţiilor, al
aproximărilor şi al chemărilor...
Semnul leagă viaţa
în mişcare cu sens – transcenderea lui dezleagă fiinţa de
iluzia unui singur sens..."
- Extras din cartea "Întâmplări, repetări, transformări" - autor Radu Lucian Alexandru.
