S
"Schimbarea
Schimbarea „vizibilă”
presupune conflict (interior şi exterior) – cel care se schimbă
„major” intră inevitabil în conflict cu cei care nu o fac –
deoarece primul vrea să meargă înainte sau înapoi, la stânga sau
la dreapta, în jos sau în sus - iar ceilalţi vor doar să stea pe
loc, sau cel mult să curgă încet, la fel cum au mai curs, odată
cu râul care îşi re-curge propria apă de viaţă tradiţională
în decursul destinului său re-trăit mereu în reluare de albie...
Scrierea
Cel care scrie ca şi
cum nu ar fi citit de nimeni se comportă ca şi cum nu ar fi. Cel
care scrie ca şi cum ar fi citit de întregul univers se comportă
ca şi cum doar el ar fi.
Cel care scrie pentru
a se citi acţionează ca şi cum ar putea fi. Cel care scrie fără
a se citi se arată ca fiind ceea ce este: scriitură fără citire
amăgitoare de poveste.
Scrisul
Scrisul eliberează.
El încredinţează memoriei hârtiei acele constatări despre viaţă
care altfel ar ocupa memoria minţii. Cel care scrie îşi extinde
mintea – o face mai cuprinzătoare lărgindu-şi memoria (prin
adaosul „hârtiei”); o face capabilă să descopere noi şi noi
„constatări” în loc să-şi cheltuie inutil eforturile (în
principal) cu reţinerea în minte a celor vechi.
Eliberată de povara
memoriei şi memorării fiinţa devine astfel dispusă să acceseze
aventura reflecţiei, a imaginaţiei şi transformării.
Secretul
Viaţa are două mari
secrete pe care toată lumea le vede, dar pe care nu toată lumea le
recunoaşte: întâmplarea şi repetarea – secretul întâmplării
este repetarea ei iar secretul repetării este întâmplarea care o
generează şi o susţine. Secretul repetării este că ea nu e chiar
repetare – că ea nu se repetă exact la fel pe sine ci doar de o
manieră foarte asemănătoare care poate crea uneori iluzia unei
repetări identice (sub toate aspectele ei). Ea nu se repetă exact
la fel din cauza întâmplării care îi variază mereu forma de
manifestare în cadrul unor limite de variaţie oarecare.
Secretul întâmplării
este că ea nu este chiar întâmplătoare – ci ea se întâmplă
pe de o parte în mod repetat şi pe de altă parte în mod restrâns
– tot în cadrul unor limite de variaţie combinatorie.
În spatele repetării
stă deci ascunsă întâmplarea, în spatele întâmplării stă
ascunsă repetarea, iar rezultatul acestui joc al conlucrării dintre
întâmplare şi repetare este transformarea...
*
Secretul plăcerii
este mişcarea repetată spre viaţă (spre vindecarea, menţinerea
şi dezvoltarea ei)...
Secretul durerii este
mişcarea repetată spre avertizarea vieţii asupra factorilor care
îi pun în pericol sănătatea, existenţa şi dezvoltarea...
Secta
De multe ori filosofia
nu e decât o sectă – secta degustătorilor de rătăciri verbale,
secta iubitorilor de profunzimi de bufet poetic, secta admiratorilor
de literatură delirantă prin sens, secta celor plătiţi (prin
universităţi şi prin alte şcoli) „să bată câmpii” prin
cuvinte ascunse după conotaţii imprecise şi indecise, secta celor
care canalizează pe hârtie sau pe gură (prin „channeling”
vorbulativ) toate cuvintele „filosofice” care le trec prin cap,
în combinaţii semantice cât mai lipsite de determinări concrete,
utile, sau măcar interesante; secta celor care nu sunt capabili să
se exprime decât confuz, difuz, neclar, metaforic, incoerent şi
jargonic... Însă când filosofia devine o sectă – şi adepţii
ei doar nişte amărâţi de sectanţi – ea nu mai este filosofie
decât cu numele... Dar asta e: orice lucru (bun) degenerează cu
timpul în praf spulberat de vânt...
Semnificativul
Semnificaţia
semnificativului răsare existenţial, de obicei, din întâlnirea
întâmplătoare cu un sens oarecare. Fiind prin natura sa pus în
mişcare pe o direcţie specifică ceea ce este „semnificativ”
tinde să-i ducă cu sine, prin repetare, pe toţi cei care uitând
de ei (şi de alte sensuri posibile) găsesc semnificaţie atractivă
în promisiunile de stabilitate, continuitate şi repetitivitate pe
care „semnificativul” le poartă natural cu sine...
Ceea ce este
întâmplător poate fi uneori semnificativ - ceea ce este repetitiv
e de cele mai multe ori semnificativ – ceea ce e transformativ e
însă întotdeauna semnificativ...
Sensibilitatea
Nuanţările
sensibilităţii însoţesc, bogate în muzicalitate, şi intenţiile
dorite şi voinţele prestabilite – ele crează pod de legătură
între ceea ce vrem noi să fie şi ceea ce se vrea (în genere) să
fie. Pentru a relaţiona subiectivul de obiectiv e nevoie evident de
o nuanţă consistentă de sensibilitate integratoare...
Sensul
Sensul este asemenea
vântului. Uneori bate de la „stânga” la „dreapta”, alteori
de la „dreapta” la „stânga”. Uneori bate de la „est” la
„vest”, alteori bate de la „vest” la „est”. Uneori de
„sus” în „jos”, alteori de „jos” în „sus”.
Sensul nu are o
direcţie unică precis delimitată. El este mai mult un moft de
moment al „vântului”... De aceea sensul apare uneori ca fiind o
iluzie – anume iluzia că în fiinţă este ceva fix, stabil,
neschimbat şi neschimbător. Realitatea însă este cu totul alta:
sensul (vieţii) este asemenea vântului...
*
Ce ne învaţă
deşertul? Că totul este la fel – că oriunde ai privi de jur
împrejur e doar nisip arid, lipsit de importanţă, măcinat de
vânt, copt pe îndelete la soare, însetat de apă, mereu
rostogolindu-se în vid...
*
Totul are sens pentru
cel care are puţină imaginaţie. Totul este lipsit de sens pentru
cel care îl refuză spre asimilare în sine. Sensul sau lipsa de
sens sunt fundamente ale fiinţării a căror apariţie în câmpul
perceptiv e condiţionată mai mult de buna sau proasta dispoziţie a
celui care priveşte întregul la un moment dat, decât de oarecare
considerente obiective de manifestare şi de receptare a lor în
conştiinţa fiinţei.
*
Utilitatea izvorâtă
din gândirea concretizată în acţiune finalist – hedonistă
interesează în mod direct interogaţia existenţialistă despre
ipostazele ultime care pun în mişcare tentaţia faptei deoarece,
uneori, mascată doar sub chipul plăcerii şi al fericirii, ea
promite un sens de sine stătător şi nu un sens integrat în viaţă
cu mii şi mii de rădăcini. Însă sensul de sine stătător nu
este şi nu poate fi decât o mare iluzie...
*
Nu există sens când
mergi la întâmplare – sensul se naşte doar prin repetare...
*
O întâmplare, un
noroc, o repetare – un drum, o fericire, un sens...
Întâmplarea se
însoţeşte cu norocul, norocul se citeşte în repetare, repetarea
dă sens spre cuvântare şi spre transformare...
*
Sensul se dă pe sine
prin întâmplare pusă sub semn de repetare făcută întru
transformare: întâmplarea e cea care îl iniţiază; repetarea e
cea care îl stabilizează şi îl consolidează iar transformarea e
cea care îl justifică şi îl subliniază...
*
Sensul poate fi
(printre altele) de două feluri: un sens dispersat şi un sens
concentrat.
Sensul dispersat
susţine repetarea, reluarea, ritmarea doar la un nivel minimal –
şi prin urmare el nu e prea plăcut, nu e prea atractiv şi nu e
prea sensual; nu e prea hotărât, nu e prea uşor de urmărit şi nu
e prea uşor de asumat şi încorporat de către mintea celui care îl
emite sau a celui care îl recepţionează.
Sensul concentrat
adună în sine repetarea, reluarea, ritmarea - pornind de la un
nivel mediu de manifestare al lor el le susţine în sine spre
amplificare, tinzând cu fermitate spre un nivel maximal-idealist
specific.
Sensul concentrat
devine astfel atractiv, apetisant, hotărât, apăsat pentru că
arată cu insistenţă spre ceva anume, asupra căruia revine din nou
şi din nou – el nu rătăceşte sensul ci îl adânceşte, el
nu-şi disipează conţinutul spre împrăştiere ideatică,
emoţională şi voliţională ci şi-l întăreşte; el nu disipează
semnele cu care lucrează ci le concentrează spre sens bine
precizat, bine indicat şi bine arătat (prin asumare repetată).
Sensul disipat se
diluează în înşiruiri lejere de cuvinte, neimplicate intelectiv,
emotiv şi deziderativ prea profund. De aceea valurile pe care el le
stârneşte în minte sunt superficiale şi cam trecătoare.
Forţa acestor valuri
depinde de mărimea (de întinderea şi înălţimea) ideii, emoţiei
sau dorinţei care loveşte ţărmul conştiinţei şi de viteza cu
care o face. Această viteză se amplifică prin repetare, reluare,
ritmare (adică prin antrenare). Iar mărimea de cuprindere a unei
idei, emoţii sau dorinţe creşte şi ea tot prin repetare, prin
reluare, prin ritmare (adică tot prin antrenare).
Repetarea unui sens
înalţă şi adânceşte: ea înalţă forţa de impact a unei idei,
emoţii sau dorinţe şi adânceşte mărimea impactului ei asupra
conştiinţei celui care o transmite în sine şi din sine şi a
celui care o primeşte în sine pentru sine, pentru ceilalţi şi
pentru întreg.
Sexul
Scopul sexului este
reluarea... Practica sexului este reluarea... Rezultatul sexului este
reluarea...
Simbolul
Simbolul indică
mişcării din noi direcţii rezumate spre privire de sensuri
trecute, prezente şi viitoare – el indică dinspre realităţi
restrânse spre cuprinderea unei singure priviri către realităţi
extinse spre atingerea tuturor privirilor...
Simbolul face legătura
dintre clipă şi timp...
*
Situat la intersecţia
dintre direcţie şi sens simbolul deschide în cuprinsul omului care
îl primeşte în sine posibilitatea saltului peste distanţă:
asociat înclinaţiei de a-şi aminti de sine prin simbolurile
(materiale, lingvistice, gestuale, corporale...) pe care şi le asumă
în construcţia sa identitară, omul poate astfel să fie o relaţie
închegată – o relaţie care leagă distanţele şi le apropie
unele de altele pentru a le pune să lucreze împreună – simbolul
înlătură distanţa faţă de lume transformând-o în apropiere de
sine...
Sine
Ce este „sine”?
Dar „în sine”? Şi ce este „în afară de sine”, „pe lângă
sine”, „prin sine” şi „cu sine”?... Ce este „sine”?
„Sine” are o
înrudire cu „intern”, cu „important”, cu „esenţial”.
Dar şi „afară” are o bună relaţie de contopire cu „intern”,
„important” şi „esenţial”... Ele se delimitează şi se
identifică deci în funcţie de context şi de realitatea banală
specifică unităţii indivizibile a lui „afară” cu „sine” -
„sine” este „afară” şi „afară” este „sine”... „În
sine” prin urmare se regăseşte mai ales „în afară” deoarece
„în afară” are şi el un „în sine” specific iar „în
afară” se proiectează mai ales „în sine” fiindcă „în
sine” are şi el un „în afară” propriu.
Cel care se caută în
exterior se regăseşte în interior... Cel care se caută în
interior se găseşte pe sine în exterior... Cel care se caută nu
se găseşte, de obicei, acolo unde se caută...
Somnul
Când eşti pregătit
să dormi alege-ţi locul de ancorare şi aşteaptă-ţi somnul –
dacă nu vine într-un timp rezonabil înseamnă că momentan el nu
constituie o prioritate reală pentru tine.
Spontaneitatea
În cadrul acţiunii
combinatorice a gândirii putem identifica două tipuri de
spontaneitate: spontaneitatea „naivă” care se joacă aleator cu
„vorbe simple” şi spontaneitatea „academică” care se joacă
contingent cu „concepte complicate” - ambele sunt însă doar
combinatorici contingente proximal – iar în măsura în care ele
nu caută acţiunea faptică şi transformarea fiinţială (şi
mijloacele necesare spre a le înfăptui pe acestea), nu duc decât
la rotire „tradiţională” („comună” sau „jargonică”)
în jurul nimicului plat, a nimicului indiscernabil, a nimicului
inutil sau a nimicului strict ludic.
A fi spontan nu
înseamnă „a bate câmpii”, hălăduind rătăcitor prin bălării
conceptuale. A fi spontan e a fi atent, e a fi prezent, e a fi
deschis, e a fi dispus la sinceritate... A fi spontan e drumul prim
către Schimbare...
Studiul
Studiată programatic
întru revelare pragmatică lumea se schimbă; studiată poetic spre
simplă contemplare melancolică lumea doar pare că rămâne la fel
- cei ce o schimbă şi cei ce o ignoră trăiesc în lumi diferite -
primii o înalţă spre cer prin ideal concret, ceilalţi o îngroapă
spre putrezire prin resemnare inerţială.
Ştiinţa
Ştiinţa interogativă
este aceea care pune sub semnul întrebării certitudinile relative
ale ştiinţei pozitive. Dar această ştiinţă e uneori mai mult
filosofie decât ştiinţă...
*
Filosofia nu prea vrea
să fie ştiinţă. Aceasta nu înseamnă însă că ea nu ar putea
fi studiată de către ştiinţă. S-ar putea, de exemplu, numi
filosofilogie ştiinţa care studiază filosofia în diversele
ei aspecte (istorie, metode, teorii specifice, obiecte de studiu,
etc.)...
Să nu ne mire dacă o
atare ştiinţă a filosofiei ar descoperi mult mai multe lucruri
interesante despre filosofie decât poate descoperi aceasta când se
filosofează contingent-subiectiv pe sine prin mintea „iubitorilor
de filosofie”...
Teoria
E limpede că în
teorie poate fi contemplată mereu o urmă de dorinţă de
inteligibilitate ultimă a infinitului (vieţii, cosmosului) – şi
e la fel de limpede că în practică dorinţa cu pricina se
dovedeşte a fi mereu doar un vis irealizabil al finitului (vieţii,
omului).
Textul
Uneori textul
filosofic este doar un gen de literatură bazată expres pe
întâmplare (mai precis pe combinatorica contingenţei proximale a
conceptelor) care duce discursul la extreme (spre a fi jucat la
limita legităţilor logice, gramaticale şi sensuale permise de
acest tip de joc existenţial) şi astfel îi vădeşte multe din
neputinţele şi lipsurile care altfel pot trece neobservate.
Comunicarea filosofică
metafizică se poartă mereu la marginea limitelor naturale ale
limbii...
Timpul
Timpul ascunde în el
o durere, o plăcere şi o ghicitoare. Durerea îşi are de obicei
rădăcinile în trecut, plăcerea poate fi trăită în clipa
prezentă, ghicitoarea aşteaptă tăcută în viitor.
Tiparul
Activităţile care
repetă percepţia unui tipar, a unui model, a unui şablon, a unui
arhetip (fie el de mişcare, de corelare, de organizare, de formare,
de înfăţişare, etc.) atrag şi menţin, în mod natural, atenţia
minţii asupra lor – prin sesizarea unor tipare mintea poate
prevedea viitorul şi se poate adapta lui, supravieţuind astfel mai
departe pentru a sesiza noi şi noi tipare, modele, şabloane,
arhetipuri...
*
Gândirea/ percepţia
ieşită din tipare nu este atractivă pentru minte, cel puţin până
când, din întâmplare, ea nu începe să se repete pe sine creând
astfel noi tipare (mental-acţionale) de interacţiune cu lumea.
Transformarea
Viaţa se leagă din
întâmplare şi din repetare: din întâmplări care se repetă şi
din repetări care se întâmplă – din întâmplări unicat şi
din întâmplări similare, din repetări relativ identice şi din
repetări relativ asemănătoare.
Prin întâmplare şi
prin repetare ea se transformă mereu: prin întâmplare şi prin
repetare ea se schimbă în aparenţă de formă şi dincolo de ea...
Transformarea se naşte din întâmplare şi e susţinută de
repetare – transformarea echilibrează noul cu vechiul – ea
armonizează trecutul cu prezentul şi cu viitorul: transformarea
apare uneori privirii ca fiind balanţa care uneşte variaţia
necontenită a întâmplării cu menţinerea continuatoare de sens a
repetării.
Aflată la intersecţia
dintre întâmplare şi repetare, transformarea pune lumea în
mişcare dinspre clipa trecută prin clipa prezentă spre clipa
viitoare...
Trăirea
Afirmarea presiunii de
a te mişca duce negreşit la o nevoie – aceea de a te schimba –
de a fi la fel ca mai înainte (de „presiune”), de a fi altfel
decât eşti (acum), de a fi exact aşa cum vei fi (când schimbarea
îşi va atinge obiectivul urmărit)... Nici o trăire nu poate fi
însă altfel decât este atunci când este aşa cum este – de
aceea a trăi trăirea nu este doar a gândi gândirea, a simţi
simţirea, a iubi iubirea, a voi voirea, a intui intuirea, a
descoperi descoperirea... A trăi trăirea e a fi...
Ţelul
Reflectate în apele
mereu schimbătoare ale semnului dat spre interpretare menirea,
scopul şi ţelul asumate spre împlinire de către fiinţă
generează un impuls oarecare de acţiune: menirea presupune
pre-existenţa lui, scopul implică descoperirea sensurilor de
mişcare pe care le are acest impuls iar ţelul atrage simţirea,
gândirea şi acţiunea în mod irezistibil spre curgerea într-un
flux natural – fluxul specific minimei rezistenţe... Menirea
obligă, scopul instigă, ţelul cheamă viaţa spre plăcere iubită
instinctiv de viaţa sublimă.
Umbra
Momentul moral purcede
din aspiraţia idealistă spre o lumină fără de umbră; el se
poate însă accentua doar prin conştientizarea lucidă a umbrei
lăsate de lumină...
Unitatea
Presentimentul
unităţii realului se naşte din evidenţa multiplicităţii care
asaltează spre stimulare de mişcare conştiinţa: unitatea e
promisă (precum sensul) sub rezerva relaţionării ei cu alte şi
alte unităţi – prin relaţionare ea e însă relativizată şi
astfel multiplicată – nuanţele dezbinătoare din unitate
strălucesc la fel de puternic precum luminile din multiplicitate
care discriminează spre unificare.
Unitatea realului
prevesteşte mereu dezbinarea realităţilor...
*
Edificarea unei
unităţi presupune organizarea şi mobilizarea unei multiplicităţi
– elanul unirii spre acţiune comună conferă multiplului chemat
spre conlucrare punţi de legătură şi unelte de comunicare cu un
altul-decât-el văzut însă ca altul-precum-el, dispus spre unire
parţială de forţe, idei şi voinţe întru constituirea unui
altceva decât „sine” şi decât „altul”, a „ceva” cu iz
de unitate individualizată pe fundament de multiplicitate
relaţionată productiv.
Unitatea
multiplicităţii izvorăşte mereu din multiplicarea unităţilor...
*
Unitatea Unului este
Multiplul; Unitatea Multiplului este Unul... Unul şi Multiplul
co-există din eternitate – a-l despărţi pe unul de altul este a
le nega ambilor Fiinţa...
Unul
Multiplul se însumează
din unu cu unu şi cu încă unu...
Unul se însumează
tot din unu cu unu şi cu încă unu...
Unu-Multiplu rezultă
deci din adunare-anulare – adică din unificare discriminatorie –
din acel proces creativ care generalizează particularul spre a
particulariza generalul.
Cel care ştie să
adune pleacă de la unu (de obicei de la el însuşi) şi ajunge prin
adunare repetată nemăsurat la contemplarea infinitului (unu)...
Cel care ştie să
scadă pleacă de la nelămuriri nemăsurate şi ajunge prin scădere
repetată (scădere prin concentrare pe unu şi acelaşi) din
diversitate la unu, la unu singur, la unu-infinit...
Cel care înţelege
Întregul ştie că şi adunarea şi scăderea se fac deopotrivă şi
cu unu şi cu multiplu... El ştie că infinitul trăieşte mereu
doar dincolo de număr şi numărătoare...
Utilitatea
Utilitatea
inutilităţii este indiscutabilă – ceea ce pentru unii pare un
lucru inutil, nefolositor sau chiar neplăcut pentru alţii poate fi
cel mai util, mai folositor şi mai plăcut lucru cu care consideră
ei că pot intra în contact.
Aprecierea utilităţii
a ceva anume este prin urmare, în mare măsură, o întreprindere
pur subiectivă – în funcţie de valorile asumate relativ arbitrar
spre judecare discriminativă ceva poate fi pentru unii util, pentru
alţii puţin util; pentru unii inutil, pentru alţii chiar cel mai
util.
Utilitatea are deci
mereu nevoie de cel puţin un criteriu de apreciere – acel criteriu
nu poate fi însă absolut ci doar relativ...
Utilitatea utilităţii
este prin urmare de judecat doar în raport cu pofte şi pasiuni
personale, cu instincte şi intuiţii individuale, cu dorinţe şi
atracţii particularizate, cu opinii şi raţionamente subiective, cu
emoţii şi convingeri contingente, cu interese şi impulsuri
întâmplătoare, cu capricii şi indulgenţe restrânse identitar,
cu îndrăzneli şi îngrijorări local-temporare – adică doar în
strânsă legătură axiologică cu etaloane asumate subiectiv, cu
obişnuinţe impregnate personal, cu lucidităţi agreate individual
şi cu alegorii admirate în particular.
*
Utilitatea economică
se poate finaliza contingent în supravieţuire, în plăcere, în
profit, în joc economic, în ocuparea timpului, în avere, în
faimă, în putere politică, în apreciere comunitară, în
satisfacerea optimă a necesităţilor fundamentale, în dezvoltarea
libertăţii şi puterii personale, în capacitate mărită de
mişcare, în mărirea timpului de odihnă, în uşurarea vieţii, în
numărul de produse create şi în calitatea lor, în dezvoltarea
reală a posibilităţii de a alege, în siguranţa zilei de mâine,
în simţirea unei fericiri sporite, în asigurarea premiselor pentru
filantropie şi compasiune, în impulsionarea cercetării şi
cunoaşterii naturii reale a universului, în dezvoltarea imaginaţiei
fanteziste, respectiv creativ-pragmatice, şamd.
Utilitatea economică
(utilitatea actului economic) se regăseşte în toată întinderea
domeniului existenţial – ea nu poate deci veni singură spre
fiinţă ci doar împreună cu alte utilităţi (politice,
religioase, artistice, ştiinţifice, tehnice, psihologice,
filosofice, etc.) alături de care ea purcede spre constituirea unei
utilităţi generale în cadrul căreia orice este util, sau poate fi
util prin ceva anume şi pentru cineva anume, într-un timp anume şi
într-un loc anume...
Utopia
Societatea contribuie
prin educaţie la conturarea utopică a omului iar acesta la rândul
său proiectează natural din sine dorinţa unei societăţi utopice.
Vroind însă ceea ce nu este acum - omul trebuie să renunţe mereu
la o bună parte din ceea ce el este acum şi să se recunoască
astfel ca fiind deopotrivă şi distrugător şi creator de sine - şi
cel mai mare duşman al său şi cel mai bun prieten pe care poate să
îl aibă."
- Extras din cartea "Întâmplări, repetări, transformări" - autor Radu Lucian Alexandru.
