„Q”
"Puterea literei vine
din apropierea înstrăinării. Semn al îndepărtărilor de limbă
care se întâlnesc spre cunoaştere şi împreunare, mai întâi
hazardată şi apoi repetată, litera indică prin asociere şi se
delimitează prin context – la fel ca orice alt semn ea se joacă
cu sensul spre perpetuă reinterpretare de sine...
Raţionalul
Raţionalul aparţine
raţiunii. Raţiunea emite raţionamente. Raţionamentele pot fi
corecte sau greşite. A fi raţional e a raţiona. A raţiona corect
e mai mult decât a fi raţional – e a fi înţelept – în
înţelept raţiunea şi experienţa se întâlneşte cu adevărul...
Iraţionalul aparţine
iraţiunii? Iraţiunea emite iraţionamente? Iraţionamentele pot fi
corecte sau greşite? A fi iraţional e a iraţiona? Sau e a nu
raţiona? Ea nu emite raţionamente (corecte sau greşite)?...
Unii ar spune că
iraţionalul aparţine de tot ceea ce nu este raţiune/ gândire –
că el se regăseşte în intuiţie, emoţie, percepţie, voinţă,
conştiinţă. Totuşi gândirea poate fi şi ea iraţională – la
fel de iraţională ca şi celelalte aspecte ale fiinţei: percepţia,
emoţia, voinţa...
Rădăcina
Rădăcina menţinerii
şi dezvoltării vieţii este acţiunea repetată sub umbra lăsată
în lume de întâmplarea aflată în mişcare...
Răsplata
Lumea nu îţi dă
niciodată ceea ce îi ceri ci doar ceea ce primeşti. Iar dacă în
majoritatea covârşitoare a cazurilor nu este nici o legătură
evidentă între ceea ce ceri şi ceea ce primeşti e pentru că
lumea nu gândeşte nici în sens cauzal, nici în afara lui – ea
pur şi simplu nu gândeşte.
Prin urmare înţelege
că ceri din întâmplare şi primeşti din întâmplare, iar dacă
prin absurd (sau imaginaţie) este de sesizat vreo legătură directă
şi imediată între ceea ce ceri şi ceea ce primeşti, această
corespondenţă nu este decât o simplă şi banală întâmplare.
Realitatea
Din privire realitatea
pare mai mult decât este mai ales atunci când ea vede scris negru
pe alb în faţa ei: „Aceasta este realitatea!”
În gândirea
întrebătoare realitatea se disipează însă precum somnul la
trezirea din vis: „Poftim?... Ce e scris?...”
*
Realitatea imaginată
trăieşte de multe ori în optimism; realitatea trăită în imediat
emană de multe ori pesimism; realitatea în general se află însă
neutră faţă de optimism şi pesimism pentru că ea ştie că
acestea nu sunt esenţiale nici pentru individ, nici pentru al
umanităţii destin...
Realul
Tot realul şi tot
imaginarul este legic. Tot realul şi tot imaginarul se supune
mişcării. Toată mişcarea se desfăşoară conform unor legităţi
(tipare, modele, mecanisme) care combină simbiotic repetarea şi
întâmplarea. Pentru fiinţa cu viaţă întâmplarea are legile ei
de întâmplare şi repetarea are legile ei de repetare deoarece
repetarea este o întâmplare reluată – o întâmplare care se
întâmplă din nou, şi din nou şi din nou...
*
Realul are imaginaţie
(imaginaţia întâmplării). Imaginarul are realitate (realitatea
repetării).
Relaţia
Plăcerea pune relaţia
în mişcare prin repetare „deoarece” mişcarea repetată a
relaţiei duce la plăcere...
Repetarea
Dacă repeţi un lucru
de câteva ori s-ar putea să îl reţii – dacă nu îl repeţi
s-ar putea să te reţină el pe tine.
*
Fiindcă combină
întâmplarea cu repetarea gândirea pare că ar cugeta în mod
neîntâmplător la ceea ce (se) repetă şi că ar reflecta, în mod
intenţionat, la ceea ce se întâmplă (cu sine şi cu lumea) – în
realitate însă întâmplarea îi stăpâneşte mersul în întregime
– în mod evident atunci când nu se repetă (lăsând prin sine
spre manifestare combinaţii noi de concepte contingente proximal)
respectiv în mod implicit atunci când se repetă (stăpânită
fiind de întâmplarea specifică repetării aproximative cu
variaţiile ei caracteristice): când repetarea se întâmplă e
fiindcă întâmplarea se repetă...
*
Cântarea se aude prin
repetare, sensul se aşează prin repetare, fascinaţia se apropie
prin repetare, viaţa se încântă pe sine prin repetare de cântece,
de sensuri şi de fascinaţii, mereu trecătoare...
*
Repetarea pune lumea
în mişcare: spaţiul se repetă prin retrăire, lumina prin
reprivire, întunericul prin reînserare, munca prin reluare, ziua
prin re-răsărire, noaptea prin re-visare, gândirea prin repetare,
sensul prin reîncredinţare...
*
Repetarea se întâmplă
atunci când întâmplarea se repetă – iar mişcarea ei repetată
aduce uneori plăcerea şi alteori durerea. Când plăcerea se repetă
prea mult ea ajunge la saturaţie. Dacă durerea se repetă prea mult
ea ajunge la disperare... Întâmplarea repetată poate deci să ducă
la mulţumire sau nemulţumire (când se repetă în mod rezonabil)
respectiv la saturaţie sau disperare (când se repetă în exces).
*
O întâmplare care se
repetă este doar o întâmplare care se repetă. Pentru că ea se
repetă (în forme similare, niciodată identice) nu înseamnă însă
că ea e mai puţin întâmplătoare, la fel cum o pasăre, care pe
moment nu zboară (dând repetat din aripi) nu încetează să fie
pasăre pentru timpul când ea nu zboară...
*
Repetarea fiinţei
este mereu doar aproximativă – ea nu e niciodată fixă –
aceasta deoarece fiinţa nu e doar repetare, ea mai este şi
întâmplare...
*
Ceea ce viaţa face an
de an, lună de lună, zi de zi, oră de oră, minut de minut, clipă
de clipă, este să se repete pe sine: să repete acţiuni specifice
ciclurilor existenţiale (meteorologice, ecologice, fiziologice,
psihologice, etc.) anuale, lunare, zilnice, orare, minutare,
secundare...
Repetările vieţii se
deprind prin repetare, se dezvoltă prin repetare, se repetă prin
repetare...
Viaţa se învaţă
astfel pe sine să repete repetarea şi să repete întâmplarea –
şi astfel ea, uneori, pune accentul pe întâmplare şi atunci
repetările sale se schimbă mai des. Alteori ea pune accentul pe
repetare şi atunci repetările sale se schimbă foarte rar. În
primul caz întâmplarea se repetă, în al doilea repetarea se
întâmplă, iarăşi şi iarăşi şi iarăşi...
*
De ce se repetă o
idee? Pentru că mintea găseşte plăcere în repetare... (chiar şi
atunci când se repetă ideea de repetare...).
Repetitivitatea
Activităţile vieţii
trăiesc în repetare. Faptele vieţii se fac prin repetare.
Mişcările vieţii curg spre repetare. Plăcerile vieţii vin din
repetare...
Respiraţia se
manifestă ca repetare de repetări, astâmpărarea setei vine prin
repetare de repetări, hrănirea apare ca repetare a unor repetări,
activitatea sexuală se mişcă prin repetare de repetări, mişcarea
se întinde pe fundamentul repetării unor repetări, gândirea se
înlănţuie sub formă de repetare a unor repetări...
În viaţă se repetă
mereu acte cu structură repetitivă, pe intervale de timp variate.
Ciclicitatea repetării cuprinde în sine ciclicitatea unor repetări:
respiraţia este periodic-reluată prin mişcări repetate;
hidratarea este periodic repetată prin acte reluate; hrănirea este
periodic reluată prin acţiuni repetate; sexualizarea este periodic
repetată spre a se împlini prin gesturi, gusturi, sensuri şi
dinamici reluate...
Mişcarea prin lume
este periodic reluată (potrivit unor cicluri de veghe-vis-somn şi
de acţiune-odihnă) şi se face prin mişcări repetate (ale
membrelor, organelor de simţ, organelor interne, sistemelor
biologice, şamd.)...
Gândirea (conştientă,
subconştientă, inconştientă şi supraconştientă) este periodic
repetată (pentru a genera şi coordona celelalte mişcări
repetitive ale fiinţei) şi se realizează prin mişcări repetate
(ale instinctelor, dorinţelor, impulsurilor, intuiţiilor,
raţionamentelor, emoţiilor, automatismelor mentale, prejudecăţilor,
uimirilor, interogaţiilor, afirmaţiilor şi negaţiilor, ale
temerilor şi speranţelor, ale atracţiilor şi respingerilor, ale
întâmplărilor şi repetărilor...).
Repetitivitatea este
periodic reluată pe diferite nivele de fiinţare sub formă de
întâmplare relativ limitată şi întâmplare relativ nelimitată,
spre transformare relativ previzibilă şi transformare relativ
imprevizibilă...
Trăită ca şi
echilibru între întâmplare şi repetare lumea se armonizează
mereu sub semn vădit de transformare...
Rezolvarea
În esenţă orice
problemă „conceptual – universală” („filosofic-metafizică”)
se rezolvă, în genere, prin ignorarea ei: cei care cercetează o
problemă „universală” (suficient de abstract formulată) o
învârt pe toate părţile până se plictisesc, se satură şi le
vine greaţă de ea... Atunci o „rezolvă” - în sensul că trec
la altă „problemă universală” şi o iau de la capăt...
*
Cel care rezolvă
probleme care pentru lumea în care se manifestă nici nu există
încă (spre asumare conştientă) rezolvă problemele unor lumi care
s-ar putea să se creeze pornind tocmai de la rezolvările sale...
Rezumatul
Cuvântul apare ca
fiind rezumatul unui sistem de trăiri perceptive asemănătoare.
Acest rezumat este însă unul relativ contingent şi relativ nu
foarte bine delimitat indicativ.
Cuvântul trimite spre
intuirea sistemului de trăiri spre care arată (prin amintirea
acelor trăiri sau prin trăirea lor prezentă sau viitoare) şi nu
spre încorporarea directă a acestui sistem prin simpla auzire a
acelui cuvânt.
Un rezumat nu poate fi
decât un rezumat – o indicaţie nu poate fi pricepută nici măcar
minimal dacă nu e urmată de trăirea cât mai extinsă a
conţinutului spre care acel rezumat face trimitere.
*
Cuvântul indică spre
realitate, el deschide o direcţie de acces spre trăire preponderent
extra-lingvistică. Însă, chiar dacă cuvântul uneori rezumă o
realitate, el nu trebuie confundat cu ea...
Rima
Sunt unii care fiindcă
nu s-au prea priceput să facă rime s-au apucat să facă
filosofie... Rezultatul? O poezie fără rime... sau altfel spus o
înşiruire de cuvinte „filosofice” brute, întinse adormitor pe
kilometrii de expresii superficiale, fără rezonanţă afectivă şi
intelectuală, fără rezonanţă atrasă spre profunzime, spre
esenţă şi spre faptă de construcţie fiinţială (individuală şi
socială), lipsite de rezonanţă comunicativă reală – un simplu
simulacru de comunicare – o iluzie a faptului că s-ar transmite
ceva atunci când în esenţă nu se transmit decât vorbe, vorbe şi
iarăşi vorbe...
Cu rimă sau fără
rimă comunicarea poate să apară doar când indică spre fapte şi
stări actualizate şi actualizabile, spre trăiri şi fenomene
experimentate şi experimentabile, spre emoţii concrete şi
raţionamente corecte, spre motivaţii şi ţeluri asumate şi
asumabile, spre acţiuni înfăptuite şi înfăptuibile, spre
idealuri trăite şi spre valori clar precizate spre manifestare
imediată în gând, vorbă şi (mai ales în) faptă.
Ritmul
Ritmul prudent,
întemeiat pe chibzuială, înaintează în linie dinspre dorinţă
înspre făptuire; ritmul spontan întemeiat pe inspiraţie se mişcă
liber prin conştiinţă...
*
Ideea repetată şi
gândirea reluată, în ritm de cugetare stimulată, ispitesc mintea
să curgă în plăcere – regăsită în ritm mintea nu mai caută
şi nu mai găseşte, nu se mai agită şi nu mai rătăceşte – ea
doar se mulţumeşte...
Ritmul generează
plăcere în minte şi în trup – ritmul susţine viaţa în
flux..."
- Extras din cartea "Întâmplări, repetări, transformări" - autor Radu Lucian Alexandru.
