C
"Cărţile
Cărţile sunt
rezultatul unor combinaţii relativ aleatoare de litere, cuvinte şi
propoziţii legate la fel de contingent de idei, emoţii şi dorinţe;
de gânduri, senzaţii şi trăiri...
Cuvintele şi
propoziţiile care se repetă, sub forme uşor variabile, în cadrul
acestor înlănţuiri combinatorice contingente proximal sunt
considerate de unii ca fiind „subiectul” acestor cărţi.
Repetarea aceasta este
însă o repetare cu cauze la fel de aleatoare ca şi părţile ei
textuale relativ nerepetitive.
Subiectul şi
conţinutul unei cărţi sunt rezultatul întâmplării şi al
repetării iar influenţa ei asupra celor care o citesc se datorează
vizibilităţii transformării subiective pe care ei o percep în
interior şi în exterior pe măsură ce o lasă să le circule prin
minte, în timp ce o lecturează prin gând.
*
Sunt unele cărţi
care se citesc, se recitesc şi nu te mai saturi de ele – acestea
sunt acele cărţi care sunt scrise cu plăcere despre toate cele, de
cel care atunci când le scrie se delectează vizibil în bucuria
plăcerilor eterne ale lumii şi vieţii...
Ceaţa
Contemplarea
distrage (din când în când) atenţia omului de la munca lui
continuă cu vorbele spre „vederea” spaţiului dintre ele...
Totuşi, când
meditează, omului i se pare uneori că vede ca prin ceaţă. Nu e
însă cazul ca el să se neliniştească din această cauză –
„ceaţa” cu pricina vine din întâmplare şi pleacă din
întâmplare... Unii au însă şansa să trăiască mereu ca şi cum
ea nu ar fi – nu pentru că ea nu este ci pentru că ea nu mai
contează...
Centrul
Când periferia se
restrânge spre centru în mod ritmic ea se apropie de el, se
condensează şi se intimizează pe sine, pulsând în reluare de
drum parcurs spre concentrare...
Când periferia se
depărtează de centru, în mod spontan, ea fuge de anihilarea totală
în el - se disipează şi se înstrăinează de sine, pulsând în
reluare de drum parcurs spre descentrare...
Această mişcare de
centrare-disipare este reluată mereu de viaţă, asemenea bătăilor
inimii, asemenea acţiunii plămânilor, asemenea mişcărilor minţii
(cu ciclul ei de veghe-vis-somn). Pendulând între extreme viaţa se
repetă mereu spre reluare ritmată de sine...
Coîntâmplarea
Oamenii
nu acţionează „cu ştiinţă” ci „din întâmplare” –
atunci ei ajung să nu mai aibă „con-ştiinţă” ci doar
„co-întâmplare”. Iar faptul că ei au uneori şi „contemplare”
ne arată cât de pasivi sunt ei, de cele mai multe ori, faţă de
ceea ce li se întâmplă şi faţă de ceea ce se întâmplă în
percepţia şi în gândirea lor.
Ei acţionează la
întâmplare: gândesc la întâmplare, percep la întâmplare – nu
e deci de mirare că nu au „conştiinţă” ci doar „coîntâmplare”
şi „contemplare” – ceea ce e aproape tot una cu a spune că se
lasă purtaţi de curent, că se lasă conduşi de împrejurări, că
se lasă condamnaţi şi stăpâniţi de ele, că „se lasă la voia
întâmplării”... (Oricum, chiar şi dacă nu s-ar lăsa, tot la
voia ei ar ajunge – întâmplarea este regină peste lume...).
Comunicarea
Comunicarea nu e doar
o problemă de limbaj ci şi una legată de dorinţă, voinţă şi
empatie. Oricât de clar ar fi exprimat un mesaj dacă nu vrei să-l
pricepi (din diferite motive) îl poţi respinge cu maximă uşurinţă,
cu un minim efort de imaginaţie şi cu un minim de rea-voinţă. Şi
oricât de prost ar fi exprimat un mesaj dacă vrei să-l pricepi
(din diferite motive) îl vei „înţelege” cu maximă uşurinţă
cu un minim efort de imaginaţie şi un minim de bună-voinţă.
*
Comunicarea e mai mult
o problemă de trăire, de experimentare directă decât una de
definire şi delimitare lingvistică. Când o anumită trăire
perceptivă este atinsă simultan de participanţii la o interacţiune
fiinţială, comunicarea lingvistică devine relativ inutilă.
Vorbele/ cuvintele nu
sunt scopuri în sine ci mijloace de folosit în procesul de
orientare spre diferite acţiuni de trăire.
*
Cuvântul scos din
rolul său referenţial la experienţă şi limitat artificial doar
la rătăcire conceptuală, fără reper de trăire intersubiectivă,
nu duce decât la crearea de maculatură
solipsistă-spiritual-filosofic...
*
A înşira concepte
acordate gramatical în propoziţii şi fraze nu înseamnă a
comunica. Pentru comunicare, pe lângă înşiruirea relativ
contingentă pomenită mai înainte e nevoie de experienţe comune la
care „conceptele” cu pricina să facă referire precisă. În
lipsa comunităţii experienţelor comunicarea nu poate avea loc
decât de o manieră fictivă – unii cred că transmit ceva şi
alţii că recepţionează ceva – când nici unii, nici alţii nu
fac decât să împrăştie în lume confuzie inutilă, incoerenţă
infantilă şi obscuritate senilă...
*
Când doi sau mai
mulţi oameni „latră”, în public, unul către altul nu contează
prea mult nici frumuseţea „lătratului”, nici elocvenţa lui,
nici profunzimea ideatică a „lătrării” şi nici „logica”
în care se poartă „lătratul”. Ceea ce va reţine la sfârşit
publicul e că unul anume a „lătrat” mai tare şi mai des decât
ceilalţi, că el i-a intimidat şi i-a dominat pe ceilalţi cu
„lătratul” său discursiv-incisiv-agresiv. Publicul va reţine
deci, mai întotdeauna, nu pe cel care „latră” cu chibzuială ci
pe cel care „latră” cu toţi plămânii săi, cu toţi dinţii
la vedere şi cu ochii sclipind cu nerăbdare în aşteptarea unei
încăierări fizice (de multe ori inevitabile) necesare pentru
tranşarea definitivă a „argumentelor” aduse de unii şi de
alţii în cursul lătratului-discurs-comunicare.
De multe ori unii
oameni „latră” mai prost, mai des şi mai fără rost, chiar
decât un câine – mai ales dacă nu sunt ei cei care câştigă
competiţia de „lătrături” politice, religioase, economice,
artistice, culturale, familiale, şamd. ...
*
Poţi trăi
comunicarea sau lipsa ei. De fiecare dată trăieşti însă în
sfera vieţii – într-un caz expansivă, în celălalt caz bătând
în retragere.
Este expansivă când
construieşte, învaţă, luminează, împărtăşeşte. Este în
retragere când îi este frică, când ignoră, când nu vrea să
lumineze şi să împărtăşească. Comunicarea expansivă relevă
lipsa momentană a unei lipse limitatoare. Cea retractilă indică
conştientizarea resemnată a prezenţei unei lipse aparent
ireparabile...
*
Nu poţi comunica
autentic cu oricine, cum nu poţi trăi alături de oricine – o
minimă afinitate de experienţe şi ţeluri comune este necesară –
dar mai ales e necesară existenţa unei plăceri a conversaţiei, a
unei bucurii a comunicării, în toate părţile angrenate în
trăirea comunicativă.
*
Într-o conversaţie
autentică nu se ajunge niciodată la o concluzie – se ajunge însă,
în cele din urmă, la oboseală. Ea apare fiindcă adevărul, fiind
inepuizabil, se relevă pe sine în infinite reprize de trăire
comunicativă.
Concentrarea
Mintea ştie ce e
aceea „concentrare” fiindcă e mai mereu concentrată: se
concentrează să nu rămână concentrată.
Fiinţa cunoaşte ce e
aceea „disipare” deoarece prin disipare ea se înmulţeşte pe
sine – prin disipare ea călătoreşte prin lume, prin disipare ea
pune totul în mişcare.
Conceptul
Idea că anumite
cuvinte (de ex. anumite „concepte majore”) sunt mai importante
decât altele nu poate să vină decât din credinţa iluzorie că
atunci când vorbeşti spui ceva...
*
Se poate spune că
înainte de existenţă este vorbirea. Dar nu pentru că ea s-ar fi
născut din cuvinte (primordiale sau explozive) ci pentru că
„existenţa” este şi ea doar o simplă vorbă în vânt.
*
Orice concept se poate
regăsi în orice (alt) concept. De aceea împărţirile
(clasificările, diferenţierile) conceptuale a unor concepte
oarecare nu pot fi decât relative, provizorii, parţiale,
orientative şi în general puternic îndatorate subiectivităţii
proiectiv – cercetătoare (care „găseşte” mereu, nu ceea ce
caută, ci ceea ce vrea neapărat să găsească).
Conflictul
Aparenţa conflictuală
este mai vizibilă conştiinţei decât trăirea non-conflictuală
deoarece incită la interacţiune, la influenţare şi la schimbare.
Conflictualul excită viaţa, o agită, o tulbură, o incită spre
transformare; non-conflictualul o însoţeşte pe tărâmul
stabilităţii, repetitivităţii, siguranţei, continuităţii şi
lejerităţii...
Pacea menţine aceeaşi
formă, conflictul transformă...
Critica
Din punctul critic de
vedere la orice i se poate găsi (cel puţin) o hibă, un neajuns, o
neputinţă, o slăbiciune, o lipsă de corelare, o contradicţie, o
lipsă de claritate sau de coerenţă.
Când accentul cade
subiectiv pe „lipsă”, „plinul” devine automat lipsit de
importanţă.
Cuvântul
Fundaţianismul
aclamat uneori pentru „cuvânt” (în raport cu „existenţa”)
păleşte degrabă prin constatarea sălbăticiei cuvintelor (care nu
se lasă prinse de nimeni în mod exclusiv şi total), a
instabilităţii lor sensuale şi a stângăciei lor semiotice
inevitabile (care se manifestă explicit sau implicit în orice tip
de comunicare fiinţială).
*
Fiindcă orice cuvânt
e o combinaţie precisă de litere (ca număr şi ca ordonare
specifică) el e diferit de orice alt cuvânt ca formă şi structură
(de orice altă combinaţie de litere) dar poate fi considerat
similar cu oricare altul printr-un simplu efort de asemănare a
conţinuturilor subiective (individuale şi sociale) atribuite acelor
cuvinte prin (re)definirea lor sub semnul identităţii sau al
suprapunerii conceptuale (de intenţie, de act, de potenţă, de
formă, de esenţă, de efect, de cauză, de sens, şamd.)
La fel – conceptele
„natural” sinonime pot fi despărţite şi diferenţiate (uneori
până la opoziţie, alteori doar până la complementaritate) cu un
minim efort de imaginaţie şi cu un minim instinct de accentuare
chiar şi a celor mai mici intuiţii de diferenţiere sensuală.
Prin urmare orice
cuvânt poate fi orice cuvânt sau poate să nu fie un anume cuvânt
- voinţa subiectivă a filosofului care se joacă cu el este, în
acest domeniu filo-ludic, suverană.
*
Cuvântul „cuvânt”
(sau un alt cuvânt) nu poate avea acelaşi înţeles pentru doi sau
mai mulţi oameni care îl folosesc, nici măcar dacă ei se
„înţeleg” între ei asupra „înţelesului comun” pe care
vor să-l dea cuvântului „cuvânt” (sau unui alt cuvânt).
Înţelegerea „comună”
a sensului cuvântului „cuvânt” (sau a altui cuvânt) este mereu
doar aproximativă: ea aproximează (în funcţie de contextul
lingvistic, material, social, voliţional, emoţional, etc.), printre
altele, gradul de simpatie şi „înţelegere”, respectiv de
antipatie şi „neînţelegere” care apare (din diferite motive)
între cei care îi caută înţelesul său „comun”...
*
Cuvintele nu se pot
spune pe ele... Dar nici faptele nu pot să o facă...
*
„Acesta”
este un „cuvânt”. Cine înţelege ce este un „cuvânt”
poate să spună: „Acesta este un cuvânt!”. Cine nu înţelege
ce este „acesta” poate să exclame: „Acesta este un
cuvânt?!”.
Cine înţelege
neînţelesul altuia, nu se poate folosi de cuvinte ca să-l
transforme în înţeles pentru cel ce nu-l înţelege – zicând
„acesta” fiecare pricepe ceva şi nimeni nu înţelege ce
înţelege altcineva când zice: „acesta” este un „cuvânt”...
(Care „acesta”? Şi care „cuvânt”? ...).
*
Când treci dincolo de
cuvânt ajungi de unde ai plecat – nici la origine nici la scopul
final – ci doar acolo unde eşti tu însuţi chiar dacă nu te mai
ştii a te cuvânta...
*
Din regatul umbrelor
lăsate de cuvinte se iese doar prin intrare în Nelimitat...
Dăruirea
Cel care are viaţă
dăruieşte şi este dăruit: dăruieşte viaţa cu efectele
fiinţării sale şi este dăruit de viaţă cu răspunsul ei la
aceste efecte. El este deci cauză şi efect pentru dăruire – o
cauzează prin mişcare şi manifestare de sine; este efect al ei
fiindcă dăruirea îl precede, îl însoţeşte şi rămâne în
fiinţă chiar şi dacă el nu ar mai fi...
Definiţia
Orice cuvânt este o
definiţie. (Definiţia este o precizare – precizarea este o
înflorire de semne în vecinătatea abstractului şi a
concretului...)
*
A nu voi să defineşti
ca un altul (sau „ca toată lumea”) - iată o apucătură
filosofică uneori demnă de luat în considerare...
*
A defini este „a
fini”, a delimita, a localiza – este prin urmare un joc de
cuvinte cu urmări întotdeauna relative...
Efortul sisific al
unor gânditori de a defini precis şi de a delimita exact sensurile
unor cuvinte obişnuite precum „adevăr”, „fapt”, „enunţ”,
„comunicare”, „obiect”, „lucru”, „subiect”, „sine”,
„fiinţă”, etc. este doar o dovadă a incapacităţii lor
regretabile de a înţelege holistic-utilitarist-empatic limba şi de
a o folosi astfel cu un oarecare „folos”.
*
Sensurile cuvintelor
pe care le folosim se schimbă în funcţie de definiţiile pe care
noi le dăm acestor cuvinte - dar ele se schimbă de asemenea, mai
ales, în funcţie de trăirile şi experienţele directe cu care noi
le asimilăm, intuitiv – instinctiv, rostirea, la un moment dat...
Demersul
Demersul
filosofico-poetic poate fi împărţit de obicei în trei etape:
1. rebotezarea unor
banalităţi cu nume pompoase (inspirate de obicei de cuvinte din
limbi moarte sau de vreo combinaţie ad-hoc de silabe care „sună
bine”);
2. definirea acestor
nume „inventate” de o manieră metaforică (cât mai vagă, mai
„universală”, mai indecisă, mai „metafizică”);
3. combinarea în
exprimări eseistic – poetice a numelor „inventate” şi a
definiţiilor metaforic – metafizice pentru obţinerea unor „poezii
în proză”.
Etapele sunt deci:
rebotezarea; redefinirea metaforică şi înpoezirea rebotezării şi
redefinirii.
Plusul de cunoaştere
sau adevăr sau utilitate în urma acestor etape este de cele mai
multe ori nul. Aceste „opere” pot fi însă notate la capitolele
„impresie artistică”, „provocarea prin absurditate evidentă”
şi „frumuseţe formală”, fiind evident că ele sunt apetisante
doar pentru „cunoscători”...
Democraţia
Democraţia ne învaţă
că libertatea alegerii exclude consensul specific unanimităţii.
*
Democraţia e mereu
prezentă – fie explicit, fie implicit (ea este astfel de găsit ca
fundament comunitar şi în tiranie şi în oligarhie şi în
aristocraţie şi în teocraţie...). Fără consimţământul
(explicit sau doar implicit al) majorităţii membrilor unei
comunităţi nici una din formele de guvernare pe care ei le susţin
spre manifestare nu ar putea exista.
Descentrarea
Comunitatea culege
roadele particularilor angrenaţi în descentrare de sine – ea se
naşte şi creşte după unii prin uitare de sine, după alţii prin
extindere de sine; după unii prin cercetarea identităţii sugerate,
după alţii prin asumarea identităţii care stăruie în intelect
prin susţinere din afară...
Însă oricum ar fi
cel descentrat din sine fie se pierde în comunitate, fie se
regăseşte în ea; fie înţelege relaţia, fie se contopeşte cu
ea...
Despărţirea
Sporind accentul pus
pe despărţirea noţiunilor în sfere divergente cel dedat acestei
împărţiri senzuale uneori uită de sensul neîmpărţirii
întregului iar alteori nu poate să-şi amintească de el...
Dialogul
Dialogul este de multe
ori mai mult imaginar decât real – fiind imaginar el depinde
decisiv de voinţa proiectivă (manifestată sub formă de simpatie,
apatie sau antipatie) a părţilor implicate, decât de un schimb
real, obiectiv, bine definit de „informaţii exacte”. El se naşte
astfel din întrepătrunderea unor sfere informativ – intenţionale
complexe care acţionează relativ spontan prin angajare mai mult
afirmativ – expansivă decât pasiv – receptivă.
Partea de real din
dialog este suficient de parţială şi relativă încât să fie
dominată de cea imaginară.
Apoi pe lângă real
şi imaginar în dialog mai intervine (uneori cu mai multă forţă
decât primele două la un loc) accidentalul – simpla contingenţă
(emanată sub formă de atingere lingvistică proximală) a naturii
intuitiv – inspiraţionale a prezenţei dialogale „mişcătoare”
(nu atât în calitatea ei de simplă reflectare de sine, cât mai
ales ca exprimare dinamică instinctivă a unui impuls gestic-verbal
expansiv, în esenţă total lipsit de justificare „metafizică”
serioasă).
Diferenţele
Toate lucrurile se
repetă – chiar şi întâmplarea, chiar şi noul, chiar şi
reluarea. Şi nu te lăsa înşelat de micile diferenţe existente
între formele care se repetă – chiar şi aceste diferenţe se
repetă.
Lumea trăieşte mai
mult în reluare – astfel, uneori, ea se crede pe sine a fi o
simplă reluare – o reluare de nenumărate reluări, o reluare a
unor cotidiene repetări, o reluare a unor ritmuri retrăite periodic
ca şi semne ale revenirii continue pe tărâmuri păşite mai
înainte...
Dincolo
Dincolo de fiinţă nu
este nefiinţa, dincoace de existenţă nu este neantul, dincolo de
viaţă nu este moartea, dincoace de adormire nu este trezirea,
dincolo de stres nu este liniştea, dincoace de amânare nu e
împlinirea, dincolo de cuvântare nu e tăcerea... Dincolo de
dincolo e tot dincolo...
Discernământul
Cultura („de masă”
sau „elitistă”) devine o povară relativ inutilă pentru mintea
dotată cu discernământ scăzut şi lipsită de instinctul criticii
aletheic – pragmatice.
Discursul
Discursul se pierde
mereu pe sine în contra-discurs – pentru a putea să fie combătut
este deci suficient ca el să existe...
Discuţia
Înainte de a discuta
unii cu alţii este bine ca cei care vor să discute să stabilească
sincer, mai ales faţă de ei înşişi, dacă vor să asculte sau
vor doar să vorbească; dacă vor să transmită ceva sau vor doar
să se impună discursiv; dacă vor să fie simpatici sau antipatici;
dacă au chef să comunice sau au chef să tacă; dacă vor să fie
răbdători sau iritabili; dacă vor să afle ceva sau doar să
afirme ceva; dacă vor să iubească sau vor să urască; dacă vor
să se împace sau să se certe; dacă vor să se implice sau să fie
indiferenţi; dacă vor un dialog sau doar un monolog; dacă vor să
discute sau vor doar să vorbească...
În general este deci
bine ca atunci când vor să discute ceva, oamenilor, să le fie clar
despre ce, cu cine, când, unde, de ce şi cum vor să discute... Cum
însă, mai mereu, aceste condiţii discursive sunt doar rezultatul
contingenţei, discuţiile oamenilor rămân şi ele mereu doar o
înşiruire relativ întâmplătoare de replici (originale sau
repetate) mai mult sau mai puţin inspirate...
Diversificarea
Fiind bazată pe un
proces de combinare contingent proximală gândirea produce cam
aceleaşi gânduri (propoziţii, combinări de semne) în condiţiile
în care mulţimea de elemente (semnice, lingvistice, imagistice,
conceptuale, emoţionale, comportamentale, acţionale, etc.) din care
ea trebuie să aleagă rămâne, în mare, aceeaşi.
Pentru a produce alte
gânduri elementele conceptuale supuse combinatoricii sale mentale
trebuie să se schimbe – prin înmulţire şi diversificare (de
exemplu prin înmulţirea şi diversificarea „lecturilor”,
„vizionărilor”, „audiţiilor”, „experienţelor”,
„trăirilor”, „emoţiilor” şamd. pe care le experimentează
mintea).
Prinsă între
întâmplare şi repetare gândirea se repetă în tipare similare
atâta timp cât baza combinatorică din care ea are posibilitate de
alegere rămâne, în mare, aceeaşi. Pentru a diversifica
rezultatele „extragerilor gândiristice” ale fiinţei e necesară
diversificarea elementelor pornind de la care se fac aceste extrageri
contingent proximale.
Mărind factorul
„întâmplare” (diversificare, noutate, schimbare) se micşorează
factorul „repetare” (automatizare, robotizare, prejudecare).
Mărind factorul „repetare” (reluarea de soluţii vechi) se
micşorează factorul „întâmplare” (accesarea de soluţii
noi)...
Dorinţa
Ţinta dorinţei spre
plăcere obiectivată în concret construieşte în actul vieţii
concluzia necesităţii beţiei întru ideal, a exaltării
conştiinţei prin faptă înălţată spre sens armonios expansiv
gustat în reprezentare imediată de pasiune aprigă, încinsă, vie
- puternic avântată spre eroic asumat individual.
Dorul
Nu ţine dorul legat
de tine – lasă-l liber să zboare – să se înalţe şi să
coboare, să se grăbească şi să lenevească... Oricum ar fi din
el nu dispare dorul – fiindcă mai înainte de orice dorul e mereu
dezlegat...
Dreptatea
Când florilor li se
face dreptate ele înfloresc şi sub soare frumosului i se etalează
spre contemplare spontan – îmbietoare. Când ele sunt însă
rupte, tăiate sau smulse din viaţa lor înmiresmată pentru
capricii de moment ce duc inevitabil la ofilire grabnică de frumos,
florile ciuntite şi rănite strigă cât pot de mult că li se face
o mare nedreptate. Sunt însă puţini cei ce sunt capabili să le
audă plângerea împotriva prematurei lor ofiliri – plângerea lor
amară pentru tinereţea lor brutal curmată de fiinţele insensibile
la frumosul autentic...
Nimeni nu vrea să
moară înainte să se ofilească: nici măcar florile...
Durerea
Unele cărţi se
citesc cu durere pentru că vorbesc de realităţi care nu sunt deşi
ar putea foarte bine să fie. Durerea din ele vine din înţelegerea
faptului că deşi binele este relativ uşor de făcut, el, totuşi,
nu se face cu uşurinţă.
Alte cărţi se citesc
cu durere pentru că descriu realităţi care sunt, deşi, foarte
bine, ar fi putut să nu fie. Durerea pe care ele o transmit arată
că realităţile descrise în ele nu ar trebui să fie...
Cărţile care se
citesc cu durere se citesc astfel pentru că au în ele durerea –
durerea celui care le-a scris, durerea lumii în care ele s-au scris,
durerea celui care le citeşte ca şi cum el însuşi le-ar fi
scris..."
- Extras din cartea "Întâmplări, repetări, transformări" - autor Radu Lucian Alexandru.
