27 oct. 2013

C - D

C

"Cărţile
Cărţile sunt rezultatul unor combinaţii relativ aleatoare de litere, cuvinte şi propoziţii legate la fel de contingent de idei, emoţii şi dorinţe; de gânduri, senzaţii şi trăiri...
Cuvintele şi propoziţiile care se repetă, sub forme uşor variabile, în cadrul acestor înlănţuiri combinatorice contingente proximal sunt considerate de unii ca fiind „subiectul” acestor cărţi.
Repetarea aceasta este însă o repetare cu cauze la fel de aleatoare ca şi părţile ei textuale relativ nerepetitive.
Subiectul şi conţinutul unei cărţi sunt rezultatul întâmplării şi al repetării iar influenţa ei asupra celor care o citesc se datorează vizibilităţii transformării subiective pe care ei o percep în interior şi în exterior pe măsură ce o lasă să le circule prin minte, în timp ce o lecturează prin gând.
*
Sunt unele cărţi care se citesc, se recitesc şi nu te mai saturi de ele – acestea sunt acele cărţi care sunt scrise cu plăcere despre toate cele, de cel care atunci când le scrie se delectează vizibil în bucuria plăcerilor eterne ale lumii şi vieţii...

Ceaţa
Contemplarea distrage (din când în când) atenţia omului de la munca lui continuă cu vorbele spre „vederea” spaţiului dintre ele...
Totuşi, când meditează, omului i se pare uneori că vede ca prin ceaţă. Nu e însă cazul ca el să se neliniştească din această cauză – „ceaţa” cu pricina vine din întâmplare şi pleacă din întâmplare... Unii au însă şansa să trăiască mereu ca şi cum ea nu ar fi – nu pentru că ea nu este ci pentru că ea nu mai contează...

Centrul
Când periferia se restrânge spre centru în mod ritmic ea se apropie de el, se condensează şi se intimizează pe sine, pulsând în reluare de drum parcurs spre concentrare...
Când periferia se depărtează de centru, în mod spontan, ea fuge de anihilarea totală în el - se disipează şi se înstrăinează de sine, pulsând în reluare de drum parcurs spre descentrare...
Această mişcare de centrare-disipare este reluată mereu de viaţă, asemenea bătăilor inimii, asemenea acţiunii plămânilor, asemenea mişcărilor minţii (cu ciclul ei de veghe-vis-somn). Pendulând între extreme viaţa se repetă mereu spre reluare ritmată de sine...

Coîntâmplarea
Oamenii nu acţionează „cu ştiinţă” ci „din întâmplare” – atunci ei ajung să nu mai aibă „con-ştiinţă” ci doar „co-întâmplare”. Iar faptul că ei au uneori şi „contemplare” ne arată cât de pasivi sunt ei, de cele mai multe ori, faţă de ceea ce li se întâmplă şi faţă de ceea ce se întâmplă în percepţia şi în gândirea lor.
Ei acţionează la întâmplare: gândesc la întâmplare, percep la întâmplare – nu e deci de mirare că nu au „conştiinţă” ci doar „coîntâmplare” şi „contemplare” – ceea ce e aproape tot una cu a spune că se lasă purtaţi de curent, că se lasă conduşi de împrejurări, că se lasă condamnaţi şi stăpâniţi de ele, că „se lasă la voia întâmplării”... (Oricum, chiar şi dacă nu s-ar lăsa, tot la voia ei ar ajunge – întâmplarea este regină peste lume...).

Comunicarea
Comunicarea nu e doar o problemă de limbaj ci şi una legată de dorinţă, voinţă şi empatie. Oricât de clar ar fi exprimat un mesaj dacă nu vrei să-l pricepi (din diferite motive) îl poţi respinge cu maximă uşurinţă, cu un minim efort de imaginaţie şi cu un minim de rea-voinţă. Şi oricât de prost ar fi exprimat un mesaj dacă vrei să-l pricepi (din diferite motive) îl vei „înţelege” cu maximă uşurinţă cu un minim efort de imaginaţie şi un minim de bună-voinţă.
*
Comunicarea e mai mult o problemă de trăire, de experimentare directă decât una de definire şi delimitare lingvistică. Când o anumită trăire perceptivă este atinsă simultan de participanţii la o interacţiune fiinţială, comunicarea lingvistică devine relativ inutilă.
Vorbele/ cuvintele nu sunt scopuri în sine ci mijloace de folosit în procesul de orientare spre diferite acţiuni de trăire.
*
Cuvântul scos din rolul său referenţial la experienţă şi limitat artificial doar la rătăcire conceptuală, fără reper de trăire intersubiectivă, nu duce decât la crearea de maculatură solipsistă-spiritual-filosofic...
*
A înşira concepte acordate gramatical în propoziţii şi fraze nu înseamnă a comunica. Pentru comunicare, pe lângă înşiruirea relativ contingentă pomenită mai înainte e nevoie de experienţe comune la care „conceptele” cu pricina să facă referire precisă. În lipsa comunităţii experienţelor comunicarea nu poate avea loc decât de o manieră fictivă – unii cred că transmit ceva şi alţii că recepţionează ceva – când nici unii, nici alţii nu fac decât să împrăştie în lume confuzie inutilă, incoerenţă infantilă şi obscuritate senilă...
*
Când doi sau mai mulţi oameni „latră”, în public, unul către altul nu contează prea mult nici frumuseţea „lătratului”, nici elocvenţa lui, nici profunzimea ideatică a „lătrării” şi nici „logica” în care se poartă „lătratul”. Ceea ce va reţine la sfârşit publicul e că unul anume a „lătrat” mai tare şi mai des decât ceilalţi, că el i-a intimidat şi i-a dominat pe ceilalţi cu „lătratul” său discursiv-incisiv-agresiv. Publicul va reţine deci, mai întotdeauna, nu pe cel care „latră” cu chibzuială ci pe cel care „latră” cu toţi plămânii săi, cu toţi dinţii la vedere şi cu ochii sclipind cu nerăbdare în aşteptarea unei încăierări fizice (de multe ori inevitabile) necesare pentru tranşarea definitivă a „argumentelor” aduse de unii şi de alţii în cursul lătratului-discurs-comunicare.
De multe ori unii oameni „latră” mai prost, mai des şi mai fără rost, chiar decât un câine – mai ales dacă nu sunt ei cei care câştigă competiţia de „lătrături” politice, religioase, economice, artistice, culturale, familiale, şamd. ...
*
Poţi trăi comunicarea sau lipsa ei. De fiecare dată trăieşti însă în sfera vieţii – într-un caz expansivă, în celălalt caz bătând în retragere.
Este expansivă când construieşte, învaţă, luminează, împărtăşeşte. Este în retragere când îi este frică, când ignoră, când nu vrea să lumineze şi să împărtăşească. Comunicarea expansivă relevă lipsa momentană a unei lipse limitatoare. Cea retractilă indică conştientizarea resemnată a prezenţei unei lipse aparent ireparabile...
*
Nu poţi comunica autentic cu oricine, cum nu poţi trăi alături de oricine – o minimă afinitate de experienţe şi ţeluri comune este necesară – dar mai ales e necesară existenţa unei plăceri a conversaţiei, a unei bucurii a comunicării, în toate părţile angrenate în trăirea comunicativă.
*
Într-o conversaţie autentică nu se ajunge niciodată la o concluzie – se ajunge însă, în cele din urmă, la oboseală. Ea apare fiindcă adevărul, fiind inepuizabil, se relevă pe sine în infinite reprize de trăire comunicativă.

Concentrarea
Mintea ştie ce e aceea „concentrare” fiindcă e mai mereu concentrată: se concentrează să nu rămână concentrată.
Fiinţa cunoaşte ce e aceea „disipare” deoarece prin disipare ea se înmulţeşte pe sine – prin disipare ea călătoreşte prin lume, prin disipare ea pune totul în mişcare.

Conceptul
Idea că anumite cuvinte (de ex. anumite „concepte majore”) sunt mai importante decât altele nu poate să vină decât din credinţa iluzorie că atunci când vorbeşti spui ceva...
*
Se poate spune că înainte de existenţă este vorbirea. Dar nu pentru că ea s-ar fi născut din cuvinte (primordiale sau explozive) ci pentru că „existenţa” este şi ea doar o simplă vorbă în vânt.
*
Orice concept se poate regăsi în orice (alt) concept. De aceea împărţirile (clasificările, diferenţierile) conceptuale a unor concepte oarecare nu pot fi decât relative, provizorii, parţiale, orientative şi în general puternic îndatorate subiectivităţii proiectiv – cercetătoare (care „găseşte” mereu, nu ceea ce caută, ci ceea ce vrea neapărat să găsească).
Conflictul
Aparenţa conflictuală este mai vizibilă conştiinţei decât trăirea non-conflictuală deoarece incită la interacţiune, la influenţare şi la schimbare. Conflictualul excită viaţa, o agită, o tulbură, o incită spre transformare; non-conflictualul o însoţeşte pe tărâmul stabilităţii, repetitivităţii, siguranţei, continuităţii şi lejerităţii...
Pacea menţine aceeaşi formă, conflictul transformă...

Critica
Din punctul critic de vedere la orice i se poate găsi (cel puţin) o hibă, un neajuns, o neputinţă, o slăbiciune, o lipsă de corelare, o contradicţie, o lipsă de claritate sau de coerenţă.
Când accentul cade subiectiv pe „lipsă”, „plinul” devine automat lipsit de importanţă.

Cuvântul
Fundaţianismul aclamat uneori pentru „cuvânt” (în raport cu „existenţa”) păleşte degrabă prin constatarea sălbăticiei cuvintelor (care nu se lasă prinse de nimeni în mod exclusiv şi total), a instabilităţii lor sensuale şi a stângăciei lor semiotice inevitabile (care se manifestă explicit sau implicit în orice tip de comunicare fiinţială).
*
Fiindcă orice cuvânt e o combinaţie precisă de litere (ca număr şi ca ordonare specifică) el e diferit de orice alt cuvânt ca formă şi structură (de orice altă combinaţie de litere) dar poate fi considerat similar cu oricare altul printr-un simplu efort de asemănare a conţinuturilor subiective (individuale şi sociale) atribuite acelor cuvinte prin (re)definirea lor sub semnul identităţii sau al suprapunerii conceptuale (de intenţie, de act, de potenţă, de formă, de esenţă, de efect, de cauză, de sens, şamd.)
La fel – conceptele „natural” sinonime pot fi despărţite şi diferenţiate (uneori până la opoziţie, alteori doar până la complementaritate) cu un minim efort de imaginaţie şi cu un minim instinct de accentuare chiar şi a celor mai mici intuiţii de diferenţiere sensuală.
Prin urmare orice cuvânt poate fi orice cuvânt sau poate să nu fie un anume cuvânt - voinţa subiectivă a filosofului care se joacă cu el este, în acest domeniu filo-ludic, suverană.
*
Cuvântul „cuvânt” (sau un alt cuvânt) nu poate avea acelaşi înţeles pentru doi sau mai mulţi oameni care îl folosesc, nici măcar dacă ei se „înţeleg” între ei asupra „înţelesului comun” pe care vor să-l dea cuvântului „cuvânt” (sau unui alt cuvânt).
Înţelegerea „comună” a sensului cuvântului „cuvânt” (sau a altui cuvânt) este mereu doar aproximativă: ea aproximează (în funcţie de contextul lingvistic, material, social, voliţional, emoţional, etc.), printre altele, gradul de simpatie şi „înţelegere”, respectiv de antipatie şi „neînţelegere” care apare (din diferite motive) între cei care îi caută înţelesul său „comun”...
*
Cuvintele nu se pot spune pe ele... Dar nici faptele nu pot să o facă...
*
Acesta” este un „cuvânt”. Cine înţelege ce este un „cuvânt” poate să spună: „Acesta este un cuvânt!”. Cine nu înţelege ce este „acesta” poate să exclame: „Acesta este un cuvânt?!”.
Cine înţelege neînţelesul altuia, nu se poate folosi de cuvinte ca să-l transforme în înţeles pentru cel ce nu-l înţelege – zicând „acesta” fiecare pricepe ceva şi nimeni nu înţelege ce înţelege altcineva când zice: „acesta” este un „cuvânt”... (Care „acesta”? Şi care „cuvânt”? ...).
*
Când treci dincolo de cuvânt ajungi de unde ai plecat – nici la origine nici la scopul final – ci doar acolo unde eşti tu însuţi chiar dacă nu te mai ştii a te cuvânta...
*
Din regatul umbrelor lăsate de cuvinte se iese doar prin intrare în Nelimitat...



D

Dăruirea
Cel care are viaţă dăruieşte şi este dăruit: dăruieşte viaţa cu efectele fiinţării sale şi este dăruit de viaţă cu răspunsul ei la aceste efecte. El este deci cauză şi efect pentru dăruire – o cauzează prin mişcare şi manifestare de sine; este efect al ei fiindcă dăruirea îl precede, îl însoţeşte şi rămâne în fiinţă chiar şi dacă el nu ar mai fi...

Definiţia
Orice cuvânt este o definiţie. (Definiţia este o precizare – precizarea este o înflorire de semne în vecinătatea abstractului şi a concretului...)
*
A nu voi să defineşti ca un altul (sau „ca toată lumea”) - iată o apucătură filosofică uneori demnă de luat în considerare...
*
A defini este „a fini”, a delimita, a localiza – este prin urmare un joc de cuvinte cu urmări întotdeauna relative...
Efortul sisific al unor gânditori de a defini precis şi de a delimita exact sensurile unor cuvinte obişnuite precum „adevăr”, „fapt”, „enunţ”, „comunicare”, „obiect”, „lucru”, „subiect”, „sine”, „fiinţă”, etc. este doar o dovadă a incapacităţii lor regretabile de a înţelege holistic-utilitarist-empatic limba şi de a o folosi astfel cu un oarecare „folos”.
*
Sensurile cuvintelor pe care le folosim se schimbă în funcţie de definiţiile pe care noi le dăm acestor cuvinte - dar ele se schimbă de asemenea, mai ales, în funcţie de trăirile şi experienţele directe cu care noi le asimilăm, intuitiv – instinctiv, rostirea, la un moment dat...

Demersul
Demersul filosofico-poetic poate fi împărţit de obicei în trei etape:
1. rebotezarea unor banalităţi cu nume pompoase (inspirate de obicei de cuvinte din limbi moarte sau de vreo combinaţie ad-hoc de silabe care „sună bine”);
2. definirea acestor nume „inventate” de o manieră metaforică (cât mai vagă, mai „universală”, mai indecisă, mai „metafizică”);
3. combinarea în exprimări eseistic – poetice a numelor „inventate” şi a definiţiilor metaforic – metafizice pentru obţinerea unor „poezii în proză”.
Etapele sunt deci: rebotezarea; redefinirea metaforică şi înpoezirea rebotezării şi redefinirii.
Plusul de cunoaştere sau adevăr sau utilitate în urma acestor etape este de cele mai multe ori nul. Aceste „opere” pot fi însă notate la capitolele „impresie artistică”, „provocarea prin absurditate evidentă” şi „frumuseţe formală”, fiind evident că ele sunt apetisante doar pentru „cunoscători”...

Democraţia
Democraţia ne învaţă că libertatea alegerii exclude consensul specific unanimităţii.
*
Democraţia e mereu prezentă – fie explicit, fie implicit (ea este astfel de găsit ca fundament comunitar şi în tiranie şi în oligarhie şi în aristocraţie şi în teocraţie...). Fără consimţământul (explicit sau doar implicit al) majorităţii membrilor unei comunităţi nici una din formele de guvernare pe care ei le susţin spre manifestare nu ar putea exista.

Descentrarea
Comunitatea culege roadele particularilor angrenaţi în descentrare de sine – ea se naşte şi creşte după unii prin uitare de sine, după alţii prin extindere de sine; după unii prin cercetarea identităţii sugerate, după alţii prin asumarea identităţii care stăruie în intelect prin susţinere din afară...
Însă oricum ar fi cel descentrat din sine fie se pierde în comunitate, fie se regăseşte în ea; fie înţelege relaţia, fie se contopeşte cu ea...

Despărţirea
Sporind accentul pus pe despărţirea noţiunilor în sfere divergente cel dedat acestei împărţiri senzuale uneori uită de sensul neîmpărţirii întregului iar alteori nu poate să-şi amintească de el...

Dialogul
Dialogul este de multe ori mai mult imaginar decât real – fiind imaginar el depinde decisiv de voinţa proiectivă (manifestată sub formă de simpatie, apatie sau antipatie) a părţilor implicate, decât de un schimb real, obiectiv, bine definit de „informaţii exacte”. El se naşte astfel din întrepătrunderea unor sfere informativ – intenţionale complexe care acţionează relativ spontan prin angajare mai mult afirmativ – expansivă decât pasiv – receptivă.
Partea de real din dialog este suficient de parţială şi relativă încât să fie dominată de cea imaginară.
Apoi pe lângă real şi imaginar în dialog mai intervine (uneori cu mai multă forţă decât primele două la un loc) accidentalul – simpla contingenţă (emanată sub formă de atingere lingvistică proximală) a naturii intuitiv – inspiraţionale a prezenţei dialogale „mişcătoare” (nu atât în calitatea ei de simplă reflectare de sine, cât mai ales ca exprimare dinamică instinctivă a unui impuls gestic-verbal expansiv, în esenţă total lipsit de justificare „metafizică” serioasă).

Diferenţele
Toate lucrurile se repetă – chiar şi întâmplarea, chiar şi noul, chiar şi reluarea. Şi nu te lăsa înşelat de micile diferenţe existente între formele care se repetă – chiar şi aceste diferenţe se repetă.
Lumea trăieşte mai mult în reluare – astfel, uneori, ea se crede pe sine a fi o simplă reluare – o reluare de nenumărate reluări, o reluare a unor cotidiene repetări, o reluare a unor ritmuri retrăite periodic ca şi semne ale revenirii continue pe tărâmuri păşite mai înainte...

Dincolo
Dincolo de fiinţă nu este nefiinţa, dincoace de existenţă nu este neantul, dincolo de viaţă nu este moartea, dincoace de adormire nu este trezirea, dincolo de stres nu este liniştea, dincoace de amânare nu e împlinirea, dincolo de cuvântare nu e tăcerea... Dincolo de dincolo e tot dincolo...
Discernământul
Cultura („de masă” sau „elitistă”) devine o povară relativ inutilă pentru mintea dotată cu discernământ scăzut şi lipsită de instinctul criticii aletheic – pragmatice.

Discursul
Discursul se pierde mereu pe sine în contra-discurs – pentru a putea să fie combătut este deci suficient ca el să existe...

Discuţia
Înainte de a discuta unii cu alţii este bine ca cei care vor să discute să stabilească sincer, mai ales faţă de ei înşişi, dacă vor să asculte sau vor doar să vorbească; dacă vor să transmită ceva sau vor doar să se impună discursiv; dacă vor să fie simpatici sau antipatici; dacă au chef să comunice sau au chef să tacă; dacă vor să fie răbdători sau iritabili; dacă vor să afle ceva sau doar să afirme ceva; dacă vor să iubească sau vor să urască; dacă vor să se împace sau să se certe; dacă vor să se implice sau să fie indiferenţi; dacă vor un dialog sau doar un monolog; dacă vor să discute sau vor doar să vorbească...
În general este deci bine ca atunci când vor să discute ceva, oamenilor, să le fie clar despre ce, cu cine, când, unde, de ce şi cum vor să discute... Cum însă, mai mereu, aceste condiţii discursive sunt doar rezultatul contingenţei, discuţiile oamenilor rămân şi ele mereu doar o înşiruire relativ întâmplătoare de replici (originale sau repetate) mai mult sau mai puţin inspirate...

Diversificarea
Fiind bazată pe un proces de combinare contingent proximală gândirea produce cam aceleaşi gânduri (propoziţii, combinări de semne) în condiţiile în care mulţimea de elemente (semnice, lingvistice, imagistice, conceptuale, emoţionale, comportamentale, acţionale, etc.) din care ea trebuie să aleagă rămâne, în mare, aceeaşi.
Pentru a produce alte gânduri elementele conceptuale supuse combinatoricii sale mentale trebuie să se schimbe – prin înmulţire şi diversificare (de exemplu prin înmulţirea şi diversificarea „lecturilor”, „vizionărilor”, „audiţiilor”, „experienţelor”, „trăirilor”, „emoţiilor” şamd. pe care le experimentează mintea).
Prinsă între întâmplare şi repetare gândirea se repetă în tipare similare atâta timp cât baza combinatorică din care ea are posibilitate de alegere rămâne, în mare, aceeaşi. Pentru a diversifica rezultatele „extragerilor gândiristice” ale fiinţei e necesară diversificarea elementelor pornind de la care se fac aceste extrageri contingent proximale.
Mărind factorul „întâmplare” (diversificare, noutate, schimbare) se micşorează factorul „repetare” (automatizare, robotizare, prejudecare). Mărind factorul „repetare” (reluarea de soluţii vechi) se micşorează factorul „întâmplare” (accesarea de soluţii noi)...

Dorinţa
Ţinta dorinţei spre plăcere obiectivată în concret construieşte în actul vieţii concluzia necesităţii beţiei întru ideal, a exaltării conştiinţei prin faptă înălţată spre sens armonios expansiv gustat în reprezentare imediată de pasiune aprigă, încinsă, vie - puternic avântată spre eroic asumat individual.

Dorul
Nu ţine dorul legat de tine – lasă-l liber să zboare – să se înalţe şi să coboare, să se grăbească şi să lenevească... Oricum ar fi din el nu dispare dorul – fiindcă mai înainte de orice dorul e mereu dezlegat...

Dreptatea
Când florilor li se face dreptate ele înfloresc şi sub soare frumosului i se etalează spre contemplare spontan – îmbietoare. Când ele sunt însă rupte, tăiate sau smulse din viaţa lor înmiresmată pentru capricii de moment ce duc inevitabil la ofilire grabnică de frumos, florile ciuntite şi rănite strigă cât pot de mult că li se face o mare nedreptate. Sunt însă puţini cei ce sunt capabili să le audă plângerea împotriva prematurei lor ofiliri – plângerea lor amară pentru tinereţea lor brutal curmată de fiinţele insensibile la frumosul autentic...
Nimeni nu vrea să moară înainte să se ofilească: nici măcar florile...

Durerea
Unele cărţi se citesc cu durere pentru că vorbesc de realităţi care nu sunt deşi ar putea foarte bine să fie. Durerea din ele vine din înţelegerea faptului că deşi binele este relativ uşor de făcut, el, totuşi, nu se face cu uşurinţă.
Alte cărţi se citesc cu durere pentru că descriu realităţi care sunt, deşi, foarte bine, ar fi putut să nu fie. Durerea pe care ele o transmit arată că realităţile descrise în ele nu ar trebui să fie...
Cărţile care se citesc cu durere se citesc astfel pentru că au în ele durerea – durerea celui care le-a scris, durerea lumii în care ele s-au scris, durerea celui care le citeşte ca şi cum el însuşi le-ar fi scris..."


- Extras din cartea "Întâmplări, repetări, transformări" - autor Radu Lucian Alexandru.  


Radu Lucian Alexandru