"Abstractul
Discursul asupra unei
problematici oarecare, redus doar la „abstract”, devine de obicei
total neputincios în faţa provocării unei exemplificări concrete
de relevanţă a lui în domeniul evidenţei imediate (mentale,
corporale, materiale, sociale...). Reducerea la abstract este de cele
mai multe ori doar reducerea la absurd...
*
Abstractul şi
concretul trebuie să se reflecte mereu unul în celălalt –
unilateralitatea în relaţia dintre ele este un semn clar de
slăbiciune argumentativă.
A citi
A
citi în stele e una. A citi în versuri e alta. A citi cuvinte în
proză cu totul altceva... A citi destine e una. A citi alegorii e
alta. A citi descrieri de spaţii cu totul altceva...
„A citi” nu este
prin urmare „a citi”... ci de fiecare dată altceva - „a citi”
poate fi mereu cam orice vrea el...
Acordul
Acordul (şi/ sau
dezacordul) este în general doar o problemă de voinţă (respectiv
de rea-voinţă). Cine vrea, simte, intuieşte, doreşte sau este
obligat „să se acordeze” o poate face oricând cu lejeritate
prin alegerea machiavelică a unor motivaţii şi justificări
oarecare din cele care îi stau la dispoziţie proximală.
Cine nu vrea, nu
simte, nu intuieşte, nu doreşte sau nu este obligat „să se
acordeze” cu vreo „poziţie”, „idee”, „fiinţă”,
„ideologie”, „sistem de idei”, „expunere” sau
„demonstraţie” nu o va face – deoarece el/ ea vrea „spontan”
(sau „chibzuit”) să se acordeze în acel caz cu dezacordul - să
dezacordeze acordul, să deconstruiască construitul şi să
reformuleze formulatul, să redefinească definitul şi să reboteze
botezatul, să înnoiască noul şi să transforme transformatul.
Acordul vine din clipă
de poftă combinată cu un moment de elan... Dezacordul vine
spontan...
Adevărul
Experienţa ne arată
că nici o propoziţie nu este „aletheic subiectiv
universalizabilă” - fiind dată o propoziţie „X” (indiferent
de „conţinutul” ei), în condiţii de liberă exprimare, se va
găsi în umanitate, cel puţin un om care să afirme (creadă/
justifice/ susţină) că ea e falsă (chiar dacă, şi de multe ori
mai ales dacă, majoritatea covârşitoare ar susţine contrariul).
Aforismul
Poţi căuta aforisme
printre scrierile sau lecturile tale semănate mai demult – dacă
le vei găsi vei vedea că între timp ele au crescut, s-au maturizat
şi nu mai sunt aşa cum au fost: din simple întâmplări accentuate
în cuvânt unele dintre ele au devenit drumuri de reper pentru
reflectarea valorică a conştiinţei tale în repetările destinate
reluărilor identificate a ţine intim de al tău destin...
*
Omul adună lucrurile
şi le stivuieşte în jurul său fiindcă el caută stabilitate –
dacă, în schimb, nu i-ar mai păsa de direcţie atunci nu i-ar mai
păsa nici de greutate...
Alegerea
Tensiunea alegerii e
de multe ori mult mai superficială decât se crede... – iar dacă
uneori ezitarea se prelungeşte acest lucru nu se datorează,
îndeobşte, unei prea îndelungate chibzuiri ci faptului că fie
alegătorul nu ştie că el trebuie neapărat să aleagă, fie că el
nu ştie exact între ce are de ales...
*
Omul nu alege, ci
întâmplarea alege pentru el... Dar întâmplarea nu alege nici ea –
întâmplarea doar se întâmplă. Întâmplarea nu este o persoană
(ea nu e o „zeiţă”) – ea nu are conştiinţă de sine, nu are
discernământ şi nu are voinţă... Întâmplarea e doar un alt
nume pentru infinitul aflat în mişcare relativ „necugetată”
prin fiinţă...
Conceptul de
„întâmplare” este un simbol care arată spre faptul relativ
paradoxal că raţiunea este lipsită de raţiune, conştiinţa este
lipsită de conştiinţă, voinţa este lipsită de voinţă,
alegerea este lipsită de alegere şi inteligenţa este de fapt
lipsită de inteligenţă.
Întâmplarea este
simbolul suprem al vieţii care oscilează mereu între „sens” şi
„prezenţă”, între „dorinţă” şi „nevoie”, între „a
vrea” şi „a face”...
Omul nu alege
întâmplarea ci întâmplarea îl alege pe el... Dar nu îl alege
din chibzuială, din reflecţie, din judecată, din raţiuni mai
mult sau mai puţin întemeiate sau din dorinţe mai mult sau mai
puţin spontane...
Întâmplarea „alege”
precum îi este firea – adică, pur şi simplu, la întâmplare...
*
Mintea care percepe
„forme” ce se repetă cu o cadenţă ritmică pe o perioadă mai
lungă de timp începe să prevadă intuitiv că acele „forme” se
vor repeta şi pe viitor. Când majoritatea formelor (fizice,
psihice, sociale) cu care ea interacţionează se repetă ritmic (în
cicluri care au durata de câteva secunde, minute, ore, zile,
săptămâni, luni, ani...) mintea poate să prevadă viitorul –
mintea care se repetă se poate pre-vedea: ea se va repeta şi pe
viitor...
Mintea care se repetă
în schimbare, în variaţia cât mai diversificată a formelor
mentale şi emoţionale susţinute în sine spre combinare, se poate
şi ea prevedea: ea se va schimba şi în timpul care urmează să
vină...
Prins între repetare
şi variaţie, omul are mereu de ales între vechi şi nou, între
reluare de sine şi inventare de sine – şi el alege astfel: cu cât
alege mai des să repete schimbarea cu atât se va schimba mai mult
şi mai des (ca şi conţinut, ca şi formă de expunere, ca şi
preocupări de cercetare, ca şi direcţii de acţiune, şamd.); cu
cât alege mai des să repete neschimbarea cu atât se va schimba mai
puţin şi mai rar – fiecare alegere anterioară influenţează
rezultatul alegerilor ulterioare – astfel încât repetarea aleasă
în mod constant devine repetarea care se va manifesta, la un moment
dat, fără să mai fie aleasă...
A scrie
A scrie este
desfăşurare pe câmp de seminţe încolţite. (În gândire nu vei
putea gândi lucruri negândite.)
Autorul
Autorul construieşte
în lume structuri de oglindire a strategiilor sale de orientare prin
întinsul operelor fizice şi „metafizice” pe care le întâlneşte
spre înlănţuire sensuală în fapte schimbătoare de realităţi
raţional-empirice...
Autorul se
construieşte pe sine prin construire în lume iar lumea autorului se
edifică pe sine prin gând şi faptă de autor...
„ăăă...”
...Un semn de ezitare,
un semn de timp lăsat spre conturare, un semn de literă prelungită
prin repetare spre accentuare - ăăă... - un semn care se caută pe
sine, un semn care caută prin sine, un semn care... - ăăă... - un
semn oarecare...
„âââ...”
„La punctul de
întâlnire cu prezenţa interogării apare uneori o literă în
reluare (de exemplu: âââ...). Ea e menită să dilate întrebarea
şi să o alungească în prelungire de răspuns... Uneori o literă
repetată... âââ... adânceşte... âââ... adânceşte înălţarea
şi.... âââ... promite... revelarea...
-
A ce anume?
- Âââ... a lumii
prin litere, cuvinte şi propoziţii... âââ... a sinelui prin
gânduri, emoţii şi dorinţe... âââ... a fiinţei prin
întâmplări, repetări şi transformări...”
Binefacerea
Binefacerea
poate fi privită uneori de raţiunea neconflictuală ca un dar ce
urmăreşte un rezultat – anume întoarcerea spre sine a facerii de
bine..."
- Extras din cartea "Întâmplări, repetări, transformări" - autor Radu Lucian Alexandru.
