E
"Economia
Când economia se
transformă din instrument de diferenţiere, dezbinare şi dominare
socială în instrument de funcţionare armonioasă a întregului
social pe care îl animă atunci ea trece de la furt şi înşelăciune
(mascată sub cuvântul de „profit” sau sub alte cuvinte -
„salarii de conducere” faraonice, „dotări” „regeşti” cu
bunuri de lux relativ inutile bunei funcţionări a firmei, preţuri
de monopol rupte cu maximă nesimţire de costurile reale de
producţie, etc.) la cinste, dreptate şi echitate socială.
O societate care-şi
fură singură căciula făcând furtul legal şi rebotezându-l
„profit” (sau „salariu de director” sau „dobândă”...)
nu poate să se îndrepte decât spre prăbuşire.
O societate care se
minte pe sine că-i merge bine când largi pături sociale din cadrul
ei trăiesc în sărăcie uşor evitabilă şi neajunsuri uşor de
înlăturat (prin minimă voinţă politică) în timp ce o mică
minoritate efectiv nu mai ştie ce să facă cu banii pe care îi
are, nu poate decât să păşească spre propria sa explozie...
Economia este un
instrument social, creat de societate spre binele societăţii. Scos
însă de sub atentă supraveghere socială (prin transferul exagerat
al pârghiilor de control şi mişcare în mâinile unor indivizi cu
„iniţiativă privată”) nu poate să ducă decât la dezbinare
de clasă între cei care muncesc şi cei care profită cu nesimţire
de pe urma muncii lor, între cei care plătesc taxe şi cei care le
cheltuiesc în interes personal după bunul lor plac, între cei de
bună credinţă şi acei profitori de rea credinţă care îi
exploatează prin înşelăciune evidentă pe primii, între cei care
vor să trăiască într-o societate armonioasă, echitabilă,
funcţională şi cei care vor să trăiască în junglă...
*
Bătălia economică
din societatea umană se dă între „albine” şi „urşi”,
între „oi” şi „lupi”, între „porumbei” şi „vulturi”,
între „peştişori” şi „rechini”... - între jefuit şi
jefuitor, între înşelat şi înşelător, între neatent şi
profitor, între pradă şi prădător, între vânat şi vânător,
între exploatat şi exploatator...
Ea durează de foarte
mult timp (din inerţie de repetare) şi va mai dura până când
natura va găsi (relativ întâmplător) o cale („utopică”) de
convieţuire armonioasă între pradă şi prădător - acest lucru
însemnând fie eliminarea din existenţă a prădătorilor, fie
transformarea lor în con-vieţuitoare-în-armonie.
Această cale poate fi
găsită de natura terestră prin acţiunea umană îndreptată masiv
(sub semn de repetare) spre asigurarea aplicării extinse (prin
întâmplare orientată voit spre idealizare), în practica vieţii,
a valorilor (transformatoare) specifice „non-furtului”,
„non-înşelării”, „non-violenţei” şi „non-uciderii”...
Egalitatea
A preţui egalitatea
este uneori doar a spune către univers: „Când te împarţi în
părţi ai grijă să te împarţi egal, nu natural (spontan,
contingent, instinctual, necesar, gravitaţional...)!”
Esenţa
A identifica întreaga
lume cu un singur concept e a o reduce pe aceasta (cel puţin pentru
o clipă) la ceva care pare că poate fi cunoscut şi înţeles în
esenţa sa absolută.
Conceptul particular
astfel ridicat brusc, prin inspiraţie, speculaţie sau revelaţie
periodică, la rang de substanţă universală îşi pierde însă
forţa explicativă chiar în clipa când el devine una cu
universalul.
Sensul său de esenţă
este valabil doar pentru o fracţiune de secundă, doar pe perioada
trecerii sale miraculoase din sfera particularului iluzoriu şi
nesemnificativ în cea a universalului esenţial şi
a-toate-explicativ. Această clipă este „clipa iluminării”.
Profunzimea ei depinde
de intensitatea şi durata căutării corespondenţei „potrivite”
(/„absolute”) dintre cele multiple - particulare şi unicul –
universal, precum şi de gradul de noutate subiectiv - percepută a
acestei corelări – cu cât mai brusc, mai imprevizibil şi de
negândit mai înainte cu atât mai „iluminatoriu” devine
răspunsul găsit. Mai ales dacă acest răspuns este lipsa abisală
a unui răspuns, mai ales dacă căutarea sinceră şi total
implicată a corespondenţei menţionate se prăbuşeşte total în
constatarea inexistenţei acesteia...
*
Căutând substanţa
care să constituie substratul ultim al lumii, esenţa ei care
pătrunde peste tot, în toate cele care sunt, putem alege (relativ
aleator) dintr-o grămadă de variante conceptual – universale.
Alegerea aceasta nu este însă necesar să fie exclusivistă şi
nici definitivă – ea poate să fie integrativă, relativă,
temporară şi mai ales complementară.
*
Când se afirmă că
tot ceea ce este este ceva „X”, ceva anume, că tot ceea ce
există se identifică sub semnul unificator al unei singure
categorii conceptual – fiinţiale se afirmă de fapt că există
ceva care uneşte, ceva care dă sens şi coerenţă, că fiinţa nu
este total străină de nimic din ceea ce ea percepe în sine şi în
afara sa.
Se afirmă astfel că
există un Întreg, o structură integrativă a formelor şi
esenţelor - un Întreg de altfel evident pentru oricine este dotat
cu conştiinţă de sine, adică întregul care cuprinde în el toată
întinderea spaţială şi temporală în care viaţa şi lumea se
manifestă (şi inclusiv pe acestea două) – care cuprinde tot ceea
ce este vădit în percepţie, nu fortuit şi arbitrar, ci de o
manieră constatativă naturală, spontană şi evidentă
(ştiinţifică, artistică sau metafizică).
Eul
Cel orientat spre „eu”
tinde să fie reflexiv şi bine centrat în sine. Cea tentată de
„eu” poate să fie senzuală şi în curs de recentrare... Cea
inspirată emoţional de „el” este deschisă empatic spre uniune
de fiinţă... Cei ispitiţi de „noi” mai pot să vadă şi pe un
altul – reflexia lor nu se opreşte la oglindă ci merge dincolo de
ea...
Cei care se regăsesc
în ceea ce este nu se mai pot opri nicăieri – ei sunt peste tot
aceiaşi – o fiinţă unită care atunci când uită de „sine”
se regăseşte în „ei”, când uită de „ei” se regăseşte
în „noi”, când uită de „noi” se regăseşte în „tine”
– iar când uită şi de „sine”, şi de „ei”, şi de „noi”,
şi de „tine” – uită şi de „regăsire” – uită tot
deoarece trăieşte în Tot...
Existenţele
Experienţa
totalizatoare ar putea, uneori, să spună:
„Toate existenţele
(reale sau iluzorii) există. Toate existenţele (materiale,
energetice şi informaţionale) se află în mişcare. Toate
existenţele (empirice şi raţionale) se află în relaţie. Toate
existenţele (specifice lumii şi vieţii) sunt supuse schimbării.
Toate existenţele se
însoţesc (formal sau informal) cu prezenţa unor limite. Toate
existenţele pot fi gândite (raţional, intuitiv, emoţional) ca
fiind întinse între extreme specifice de vieţuire. Toate
existenţele au forme specifice de formalizare...
Toate existenţele
acţionează la umbra activă a unor legi de manifestare. Toate
existenţele apar sub întâmplare. Toate existenţele trăiesc în
repetare. Toate existenţele purced din (prin şi spre)
transformare...
Toate existenţele pot
fi gândite ca fiind, real sau potenţial, asociate unor cuvinte
(semne, simboluri)...”
Şi ea poate apoi
continua:
„Existenţa este
fiinţare, fiinţarea este mişcare, mişcarea este relaţie, relaţia
este schimbare, schimbarea este relativ limitată, limita este
extremitate, extrema este formă, forma este lege, legea este
întâmplare, întâmplarea este repetare, repetarea este
transformare... Transformarea este cuvânt... cuvântul este
simbol...”
Prin urmare,
experienţa totalizatoare poate conchide astfel: „E uşor a uni
prin identificare ideatică lumea sub semnul unui concept/ cuvânt
oarecare. Mai greu este însă a o trăi ca atare... Pentru aceasta
ai nevoie de concentrare îndreptată cu perseverenţă spre a iubi
cu patimă spirale totalizatoare de viaţă simţită direct sub semn
major de transformare...”.
Extragerea
Materialul folosit de
minte pentru extragerile sale combinatoric - contingent - proximal -
loteristice (literare, filosofice, artistice, ştiinţifice...) e
alcătuit din cuvinte, din imagini, din sunete, din senzaţii... -
din tipare trăite cu intensitate, în relativă repetare, în
zilele/ momentele/ timpurile de dinainte de „extragere”. Acest
material se combină în vis, în reverie, în imaginaţie, când
închidem ochii înainte de culcare... El se combină în veghe, în
gândire, în dorinţă, când deschidem ochii la trezire...
Ceea ce se depune în
minte (prin repetare cu intensitate) e ceea ce se poate extrage din
minte (prin întâmplare trăită cu intensitate)...
Extremele
În viaţă întâlneşti
două realităţi relativ distincte: cele care se schimbă foarte
repede, fără să te întrebe şi fără să te anunţe şi cele
care nu se schimbă aproape deloc fără ca tu să depui un efort
considerabil pentru a le schimba. De multe ori viaţa pare astfel că
nu preţuieşte mai deloc realităţile echilibrate ci doar extremele
exagerate...
*
Extremele (fizice şi
conceptuale) pun fiinţa în mişcare, o atrag spre schimbare, o
cheamă spre transformare... Prin urmare ele lucrează împreună ca
două faţete ale unuia şi aceluiaşi lucru – acela care dormind
se trezeşte, visând se veghează şi gândind se percepe...
Ezitarea
A ezita în a da,
respectiv în a lua, e a-ţi dezvolta discernământul: nu tot ceea
ce ţi se dă e un lucru bun şi nu tot ceea ce ţi se ia (mai mult
sau mai puţin forţat) e un lucru rău. Tu poţi să dai de la tine
şi binele şi răul – fii deci atent la urmări!... Tu poţi să
primeşti în tine şi binele şi răul – fii deci atent la
consecinţe!...
Ezită pentru a judeca
(mai profund) dar nu ezita la infinit pentru că nehotărârea nu e
decât un semn sigur de stagnare perceptivă, de împotmolire
intuitivă, de ameţire emoţională şi de rătăcire
volitiv-mentală.
Fericirea
Nimeni nu suferă de
prea multă fericire fiindcă fericirea, prin natura ei funcţională,
este mereu trecătoare. De aceea fericirea poate fi gustată şi
trăită pe deplin doar în moment şi în clipă – de către cei
care sunt pe fază pentru a-i sesiza prezenţa la momentul apariţiei
ei şi a se bucura imediat, fără prea multe formalităţi, de
fiinţa ei inspiraţională.
Cel care caută o
eternitate de fericire neîntreruptă caută doar o himeră de
nefiinţă imaginată.
Filosofia
Filosofia vorbitoare
(cuvântătoare).
Filosofia dacă nu
tace vorbeşte. Şi vorbeşte şi vorbeşte şi iarăşi vorbeşte...
doar ca să nu tacă...
*
Filosofia mitosofică
(alegorică).
Filosofia este
(uneori) o simplă poveste, o structură imaginată strict verbal
care pluteşte polisemic prin cultură, fără rădăcini clare în
concret, o poezie de semne profetice trimise în lume spre revelare
contingentă, o viziune utopică care se ascunde de sine, un discurs
liric total satisfăcut de propria-i formă estetică şi de
conţinutul său încărcat până la saturaţie de valenţele ludice
ale basmului, de promisiunile infantile ale mitului şi de mirajul
ideologiei fără de contur.
*
Filosofia poetică
(sisifică).
Filosofia este de
multe ori doar o muncă ludică de redefinire poetică („metafizică”)
a cuvintelor din dicţionar uneori doar pentru pura plăcere a
acestui joc cu vorbele, pentru simpla delectare intelectuală în
jocuri de cuvinte, în exerciţii de imaginaţie şi construcţie
limbăristică.
Se obţin astfel lumi
pur verbale de consistenţa unor banale poezii care însă pot
încânta (pe unii) spre incitare mentală şi excitare sensuală.
Astfel filosoful este de cele mai multe ori doar un poet în proză
aflat însă instinctiv în negare formală de sine fiindcă nu vrea
să-şi recunoască conştient platitudinea manifestării sale în
logos.
*
Filosofia sportivă
(olimpică).
Filosofia e (doar)
sportul vorbelor (de cele mai multe ori). Câteva din probele de
concurs specifice acestui sport sunt: rebotezarea banalităţilor;
redefinirea subiectiv-metaforică a conceptelor; descrierea intuitiv
- instinctivă a cuvintelor; „demonstraţia” prin sofisme şi
paralogisme; înşirarea adânc - răbdătoare de tautologii;
înnobilarea lingvistică a platitudinilor; descoperirea entuziastă
a truismelor; ignorarea voită a concretului şi utilului; expunerea
raţional – emoţională a impresiilor existenţiale; şamd.
*
Filosofia înnoitoare
(prometeică).
Filosofia e (uneori)
premergătoare ştiinţei. În postura sa avangardistă ea explorează
noi domenii ale realului şi umanului punând sub semnul întrebării
dogmele, fanatismele, credinţele, structurile înrădăcinate static
ale momentului, motivele şi modalităţile individuale şi sociale
clasice de acţiune şi interacţiune, mecanismele tradiţionale de
înţelegere a psihicului şi pârghiile şi metodele învechite de
cercetare şi construcţie a realităţii.
În această ipostază
de anticameră a ştiinţei ea propune teorii şi cunoştinţe noi
care să fie apoi verificate de ştiinţă prin mecanismele sale
specifice de control şi fundamentare aletheică.
*
Filosofia normativă
(profetică).
Filosofia e de multe
ori sursă pentru cutumă, normă şi lege. Prin morală şi etică,
prin logică şi estetică, prin reflecţie religioasă, economică
şi politică, sociologică şi antropologică ea e sursă directă
sau indirectă de reguli de comportament în familie şi societate; e
sursă de iniţiere şi mediere în comunicare, convieţuire şi
comuniune fiinţială, e sursă pentru înţelegere şi conlucrare,
pentru justiţie şi inter-relaţionare armonică.
*
Filosofia iniţiatică
(eleusiană).
Filosofia e (uneori)
un drum de iniţiere, o cale de transformare, o cheie spre
cunoaşterea ascunsului, o tehnică de revelare a adevărului, o
metodă de eliberare, un demers de mântuire, o practică spre
pătrundere întru mister, o metodă de iluminare, o poartă spre
trezire. Sub aceste aspecte (iniţiatic, transmorfic, esoteric,
aletheic, liberaic, soteriologic, mistic, iluministic, trezireic)
filosofia care îşi asumă această direcţie iniţiatică oferă
metode şi chei precise de lărgire a câmpului de cuprindere a
conştiinţei, modalităţi concrete de experimentare a unor stări
de conştiinţă revelatoare existenţial.
*
Filosofia curgerii.
A filosofa este
(uneori) a gândi. Filosofia este deci (uneori) gândire, cugetare,
reflectare. A filosofa este (alteori) a simţi. Filosofia este deci
(alteori) simţire, intuire, contemplare. Întotdeauna însă ea este
curgere – dinspre ceva spre altceva...
*
Filosofia
indefinitului.
Lumina filosofiei
luceşte natural în penumbră.
Filosofii
Ţelul multor
filosofi, este, de multe ori, doar acela de a complica cu intenţie
simplitatea brutală a vieţii şi de a exprima jargonic –
„elitist”, pe cale aberativ - ludică, platitudini de fugă din
faţa problemelor esenţiale ale umanităţii...
Fluxul
În lipsa reluării,
memoria nu se poate întări; în lipsa repetării, limba nu se poate
forma; în lipsa repetiţiei, deprinderile nu se pot consolida –
menţinută continuu în flux neîntrerupt de informaţie haotică,
de informaţie trecătoare şi întâmplătoare, sustrasă la maxim
de sub influenţa repetării, mintea trăieşte sub influenţa
„haosului”, a noului continuu, a lipsei de tipare discernabile,
de legităţi identificabile, de repere previzibile, de anticipări
credibile – atunci ea se rupe oarecum de timp şi trăieşte
absorbită în flux de noutate...
„A ieşi din timp”
este, de cele mai multe ori, a evita la maxim repetarea unor vechi
reluări, a căuta noul maximal prin refuzul asimilării unor tipare
(modele, şabloane, arhetipuri) discursive, perceptive, reflexive,
emotive, formative, etc. care ni se propun spre liniştire, spre
încetarea căutării sensului (previzibil) şi care ne invită la
repetare, la reluare, la stabilizare, la anticipare...
Poţi merge mai
departe doar dacă ieşi din repetare (cât mai mult posibil) intrând
astfel în posibilităţile aduse de întâmplarea deschisă dincolo
de tipare...
Poţi merge mai
departe doar dacă insişti în repetare (cât mai mult posibil)
accesând astfel posibilităţile dăruite de repetarea deschisă
dincolo de tipare...
Poţi merge mai
departe doar dacă te laşi purtat de transformare (cât mai mult
posibil) descoperind astfel posibilităţile născute din
transformarea deschisă dincolo de tipare...
Frumuseţea
Frumuseţea e plăcere.
Plăcerea şi frumosul se îmbină într-un singur spaţiu de
înaintare – înaintarea spre viaţă (prin realizarea celor trei
directive ale ei: „Supravieţuieşte!”, „Înmulţeşte-te!”
şi „Fii mereu în expansiune!”).
Fuga
Fuga de realitate se
ascunde de multe ori sub cuvinte ca „dezvoltare spirituală”,
„spiritualizare”, „comunicare cu Sursa”, „conceptualizare
metafizică”, „trăire ontologică”, „autosugestie
pozitivă”, „canalizare de îngeri”, „ascensiune
dimensională” şi altele de acest fel. Cel care şi le asumă pe
acestea pe post de ochelari monocolori prin care să privească
realitatea alege de obicei în mod inconştient să ignore problemele
reale ale lumii şi soluţiile reale la aceste probleme. El/ ea alege
să se îmbete cu apă rece: să se ameţească cu vorbe frumoase şi
povestiri infantile, cu incoerenţe banale şi contradicţii evidente
– şi astfel să privească în altă parte atunci când răul,
ignoranţa, slăbiciunea, urâtul şi înlănţuirea (fizică şi
mentală) se manifestă în sine şi în jurul său.
Cel care vede soluţia
la problemele sale şi ale lumii ca fiind în „lumea metafizică”,
în „dimensiunea a patra”, în „planul spiritual”, în „lumea
cerească”, etc. este un om care fuge de sine, care fuge de
realitate – un om care minte pe alţii şi care se minte pe sine,
un om care vrea să-i păcălească pe alţii şi care încearcă să
se păcălească pe sine că lumea în care el trăieşte e o lume de
basm în care totul este bine (sau spre binele său) – că el
trăieşte fie într-o „lume minunată”, în care singura voinţă
care contează este propria lui voinţă şi pentru a obţine ceva e
suficient să vrea acel lucru; fie într-o lume „terminată”, în
care singura voinţă care contează este voinţa „Sursei”, în
care el nu mai trebuie să obţină nimic pentru că „deja i s-a
dat totul”...
E evident însă că
omul nu trăieşte nici într-o „lume minunată” şi nici într-o
„lume terminată” ci într-o lume reală în care „minunatul”
şi „neplăcutul” se întrepătrund, în care fericirea coexistă
cu suferinţa, în care pozitivul se îmbină cu negativul. În
acestă lume reală e evident că nu doar el/ ea contează (nici
pentru sine şi nici pentru lume) şi se vede de departe că dacă
„nu faci nimic” nu faci decât să laşi răul, ignoranţa şi
slăbiciunea să se înmulţească, nu faci decât să laşi
suferinţa ta şi a lumii să crească.
Omul nu e chemat de
viaţă să fugă de realitate ci să trăiască (după cum poate mai
bine) în ea (spre mai buna sa armonizare)...
*
A fugi de realitate e
a te ascunde de tine însuţi, e a căuta viaţa iluzorie şi adânc
amăgitoare a imaginaţiei mitic-aberante, logic-incoerente,
emoţional-schizoide şi empiric-neconfirmate – e a te ascunde în
cuvinte şi propoziţii „spirituale” şi „filosofice”, în
„lirisme delirante” şi „conceptualizări metafizice” cu
speranţa deşartă că astfel tu nu mai vezi realitatea şi ea nu te
mai vede pe tine...
*
Viaţa fuge de
întâmplare, din întâmplare, prin întâmplare, spre întâmplare...
Viaţa fuge de
repetare, cu repetare, prin repetare, spre repetare...
Viaţa fuge după
transformare întru transformare prin întâmplare şi prin
repetare...
Gândirea
Adunând cuvintele în
propoziţii, gândirea crede că gândeşte. Ea însă doar
„contemplă” ceea ce mintea, spontan, pune în legătură - ceea
ce ea înlănţuie relativ contingent spre gramaticală
senzualitate...
*
Cât de consistentă
este gândirea? Ea este asemenea unui vas fără formă, născut
imaginar, care conţine în el aer de vorbe şi toarnă din el apă
discursivă, mereu învolburată, peste lume, apă care însă de
cele mai multe ori se evaporă cu totul sub căldura timpului minţii
înainte de a atinge solul acţiunii...
*
Ce inspiră omul
(„rafinat”)? Oxigen! Şi ce gândeşte el despre sine? Că e mai
preţios decât un gândac... (În realitate el respiră iluzii şi
gândeşte prostii...)
*
Stimularea gândirii
prin expunerea ei la noutate discursivă îi generează acesteia noi
forme de exprimare – aceleaşi esenţe ideatice se pot îmbrăca
acum cu alte haine...
*
Istoria gândirii
tinde spre conglomerare infinită de vorbe, uneori însoţite de
fapte, alteori exemplificate prin ele sau de cele mai multe ori
contrazise de realitate. De aceea istoria gândirii atunci când e
analizată de conştiinţă apare mai mult ca o proiecţie
imaginar-simbolică a unor dorinţe şi impulsuri prezente decât ca
o refacere fidelă a unor realităţi trecute prin timp – istoria
gândirii pare astfel a fi mai mult o speranţă decât o amintire...
*
Subiectul bun de
gândire este cel care te provoacă, care te încearcă, care te
testează, care te obligă la reflecţie, care te îndeamnă la
profunzime – cel a cărui rezolvare nu îţi este imediat evidentă,
subiectul care ascuns fiind se apropie de tine dându-ţi impresia că
îţi promite dezvăluire...
*
Gândirea poate din
când în când să facă câte un pas în faţă – să plece de
undeva şi să ajungă altundeva, descoperind între timp ceva nou şi
folositor. Ea nu este obligată să bată pasul pe loc, să ajungă
mereu de unde a plecat şi să se învârtă mereu fără rost în
jurul unor cuvinte (concepte). Gândirea poate fi şi
gândire-cu-rost, nu doar gândire-fără-rost, mai ales dacă rostul
ei se vede pe sine clar precizat în fapte de viaţă transformată...
Generalul
Generalul este un caz
specific de particular. Conceptul (ideea) „X” este un caz
particular al conceptului considerat în general. Acesta este un caz
particular al cuvântului. Acesta este un caz particular al semnului.
Acesta este un caz particular al formei. Aceasta este un caz
particular al limitei. Aceasta este un caz particular al percepţiei.
Aceasta este un caz particular al mişcării. Aceasta este un caz
particular al realităţii. Aceasta este un caz particular al
existenţei. Aceasta este un caz particular al fiinţei. Aceasta este
un caz particular al generalului. Acesta este un caz particular al
conceptului... – şi tot aşa... orice se leagă cu orice
altceva...
Geniul
Oamenii de rând
trăiesc, oamenii de geniu visează: oamenii de rând trăiesc ceea
ce oamenii de geniu visează...
Ghicitoarea
Foarte mulţi filosofi
(anume cei cărora le place să inventeze cuvinte noi şi/ sau să se
joace cu unele vechi, de mult uitate) nu vor să rezolve probleme ci
doar să creeze ghicitori (expuneri poetic-eseistice) a căror
„dezlegare” se află mereu în plan de platitudine.
Totuşi exprimarea lor
metaforic-alegorică, intenţionat criptată e aşa de eficientă
uneori încât nici ei nu mai ştiu ce vor să zică. Şi atunci se
bucură de isprava lor – au creat o „ghicitoare” pe care nici
ei nu o mai ştiu dezlega...
Gratuitatea
Gratuitatea nu obligă
la nimic. Fiind un dar care nu îşi caută oglindire ea se susţine
singură pe sine în acţiune. Astfel discursul gratuit este cel care
nu caută nimic în afara sa – el se mulţumeşte doar cu ceea ce
este – un drum pe deplin satisfăcut de propria sa manifestare
identitară sensual-estetică, prin asumarea căreia el nu se obligă
şi nu obligă pe nimeni cu nimic.
Gratuitatea e liberă
să fie aşa cum vrea să fie: e liberă să fie lipsită de
compromisuri şi proiecţii iluzorii în alteritate - şi prin
urmare ea eliberează subiectul care o produce, respectiv care o
contemplă – primul nu se obligă la înlănţuire în amăgire iar
cel de al doilea nu obligă la jumătăţi de măsură: gratuitatea
conştient asumată te obligă doar la a te elibera de prejudecata
necesităţii înlănţuirii „tradiţionale” cu o altă
subiectivitate.
Guvernarea
Guvernarea poporului e
treaba poporului – cei care reflectă asupra ei pot da glas vocii
mulţimii (precum ea se aude în „pieţele” din timpul lor) dar
nu o pot acoperi, nu o pot ignora (prea multă vreme) şi nu o pot
schimba (în mod semnificativ). Când gândeşte poporul gândeşte
încet şi monoton – repetă şi se repetă – iar când se
schimbă – aproape nici nu bagă de seamă cum o face...
Hipnoza
Mecanismul producerii
plăcerii/ fericirii e oarecum similar cu cel al auto-inducerii unei
stări de hipnoză naturală prin aţintirea atenţiei asupra unei
activităţi/ mişcări repetate ritmic. Aceste acţiuni/ activităţi/
mişcări (fizice şi psihice) reluate ritmic sunt prezente în actul
hrănirii, al vorbirii, al citirii, al implicării în actul sexual,
al cântării, al ascultării unei muzici „relaxante”, al
rugăciunii, al meditaţiei, al efectuării unui dans, etc.
Acţiunea/ mişcarea
generatoare de armonie, repetată ritmic, induce starea hipnotică
specifică plăcerii/ fericirii, care e cu atât mai profundă cu
cât, pe moment, suntem mai atenţi şi mai captivaţi/ fascinaţi de
aceea activitate/ mişcare de armonizare repetată ritmic.
Repetarea ritmică a
unor acţiuni de refacere a armoniei crează o plăcere/ fericire
direct proporţională cu gradul de armonizare – refacere pe care
îl dobândeşte fiinţa prin această repetare. Însă această
repetare, odată ajunsă la „saturaţie”/ „satisfacţie maximă”
(după un anume număr de repetări), dacă este continuată,
încetează să mai creeze plăcere/ fericire şi începe să creeze
încordare, sleire, devitalizare, oboseală...
Repetarea ritmică,
hipnotică, este deci sursă de viaţă şi sursă de retragere,
sursă de vis şi sursă de somn..."
- Extras din cartea "Întâmplări, repetări, transformări" - autor Radu Lucian Alexandru.
