L
"Legea
Legea socială
se arată în regulile de acţiune obligatorii de respectat de către
membrii comunităţii care o adoptă (direct sau indirect). Ea e
susţinută în existenţă de către majoritatea membrilor unei
societăţi (exprimată explicit sau implicit – prin consimţirea
la respectarea legilor „promovate” de o minoritate/ majoritate
oarecare).
Însă dacă legea nu
stabileşte cu maximă claritate cine trebuie să vegheze la
respectarea ei, cine să judece abaterile şi care sunt pedepsele
date celui care nu i se supune, cine aplică aceste pedepse şi în
ce mod (şi dacă observarea abaterilor, judecarea şi pedepsirea
celor care încalcă legea nu sunt efectuate cu maximă hotărâre de
îndată ce se constată încălcarea legii) – atunci această lege
nu mai e „lege socială” ci devine de cele mai multe ori doar o
„lege fictivă” - ceva care seamănă a lege socială dar în
fapt nu este.
Legea socială nu se
constituie din recomandări opţionale ci din indicaţii obligatorii
de urmat – ea nu este susţinută doar de buna-credinţă a
indivizilor ci de constrângerile cu care ea îi obligă la
respectarea ei.
Legea interioară
e o regulă de acţiune auto-asumată faţă de sine şi faţă de
ceilalţi care e respectată de individ chiar şi în lipsa oricărei
pedepse sau constrângeri exterioare propriei lui conştiinţe.
Pentru cel care şi-o decretează faţă de sine, legea interioară
(morală, religioasă, filosofică, psihologică, politică,
alimentară, educaţională, economică, artistică şamd.)
constituie axa sa de verticalitate, fundamentul central pe care se
constituie o identitate puternică capabilă de voinţă şi acţiune
individuală.
Cel lipsit de lege
interioară e lipsit de identitate – el curge încoace şi încolo
lăsându-se în voia valurilor mulţimii – el rătăceşte la
întâmplare fiindcă e lipsit de reperele interioare care l-ar putea
ghida în manifestarea sa fiinţială.
Legea socială şi
legea interioară se influenţează reciproc – şi de multe ori ele
tind doar să se imite una pe alta.
În cazuri rare însă
legea interioară a unui individ de excepţie devine lege socială şi
uneori chiar interioară, mai întâi a unui grup restrâns şi apoi
chiar a unor comunităţi extinse. Individualul se reflectă în
social şi invers – dar suprapunerea lor nu este niciodată nici
completă şi nici definitivă – tocmai de aceea legile sunt în
continuă schimbare: individul trebuie să se adapteze mereu
societăţii şi societatea trebuie să se adapteze mereu
individului...
*
Când cineva aduce ca
răspuns la o interogaţie oarecare „întâmplarea” el poate
gândi în sine că „singura lege care se manifestă în lume este
aceea că nu există nici o lege”; că „singura constantă a
universului este schimbarea”; că „singurul său punct stabil de
orientare este lipsa unui punct stabil de orientare”...
Dar aducând ca
răspuns „întâmplarea” cel care o contemplă în acţiune se
poate gândi de asemenea că, mai ales în lumea apropiată (spaţial
şi temporal) celui care se întreabă, „singura lege este aceea de
a fi cât mai multe legi, de a fi cât mai multe constante şi puncte
de reper” - adică, el se poate gândi, că în această lume,
legea după care ea se „întâmplă” este infinit multiplă...
Şi bineînţeles că
între niciunul şi totul se înşiră apoi cu răbdare, unul, doiul,
treiul, şamd. Şi astfel întâmplarea şi legea se pot lega după
poftă şi gust când de unu, când de doi, când de trei, când de
patru, când de cinci...
Când legea se
întâmplă să fie ea se poate întâmpla şi să nu fie. Când
legea se întâmplă să fie într-un fel oarecare ea se poate
întâmpla să fie şi în alt fel oarecare. Întâmplarea nu este
însă suficientă pentru geneza legii – pentru ca ea să poată
trăi trebuie ca întâmplarea să se însoţească imediat cu
repetarea întâmplării, iar repetarea întâmplării cu
transformarea legii... Legea se întâmplă, se repetă şi apoi
transformă existenţa: ea se întâmplă, se repetă şi apoi se
transformă pe sine...
Legea ultimă şi
unică este anihilarea legii. Dar această anihilare poate foarte
bine să fie numită mai exact prin cuvântul „transformare”.
Legea ultimă este legea de a nu fi nici o lege ultimă. Legea unică
este aceea de a nu fi nici o lege unică...
*
Presupunerea că
totalitatea existenţei este legică susţine că toate repetările
constatate în ea se supun unor legi de repetare – inclusiv
repetarea întâmplării. Nu există lege fără repetare – nici
măcar legea care „guvernează” întâmplarea... Chiar dacă
uneori întâmplarea se întâmplă strict la întâmplare, ea nu
face decât să se repete pe sine.
Întâmplarea care nu
se repetă se repetă tocmai prin faptul că e o întâmplare care nu
se mai repetă (la fel ca altele de acelaşi fel ca şi ea).
Fiindcă lumea se
repetă, ea poate avea legi. Fiindcă lumea se întâmplă, ea îşi
poate uneori schimba legile prin schimbarea formelor, tiparelor şi a
metodelor de repetare. Fiindcă se întâmplă şi fiindcă se
repetă, lumea se poate transforma la infinit...
Libertatea
Libertatea promite
posibilitatea dezvoltării strict sine-centrice: când vrea însă a
se actualiza în fapte constată mereu că e limitată de bariere
imaginare şi reale, că e legată în ţarcuri
intelectual-cognitive, împresurată de frontiere legislative sociale
şi interioare; că e închisă între ziduri intuitiv-emoţionale de
către prejudecăţi, convenţii tradiţionale şi angajamente
familiale...
Libertatea se poate
conjuga pe sine doar sub forma unui veşnic compromis cu necesitatea.
*
Întâmplarea are
libertatea de a se întâmpla. Dar ea este liberă şi să nu se
întâmple: dacă se întâmplă ea are libertate (de alegere), dacă
nu se întâmplă ea are din nou libertate (de alegere).
Întâmplarea alege la
întâmplare. Prin urmare şi libertatea ei este doar o întâmplare...
Limba
Limba este semn spre
interpretare. Lumea e un simbol întru contextualizare.
*
Limba filosofilor nu
transmite un conţinut specific. Ca orice limbă culturală ea
exprimă în jargonul ei propriu aceleaşi banalităţi interogative
şi platitudini incitante, aceleaşi problematici existenţiale şi
truisme provocatoare luate în considerare spre joc şi explorare de
către toate celelalte forme ale culturii.
*
A filosofa e de multe
ori doar a vorbi într-o „limbă străină” - o limbă pe care nu
o înţelege nici cel care o vorbeşte şi nici cel care o ascultă –
adică o limbă străină pentru toţi (pentru că ea nu se vrea nici
tradusă şi nici înţeleasă, ci doar vorbită).
Aceasta e uneori
filosofarea: a vorbi de dragul vorbirii într-o „limbă străină”,
sau altfel spus: vorbire de dragul vorbelor subţiate de sens,
scriere de dragul semnelor private de însemnătate, comunicare de
dragul semnalizării fără adresă precisă – adică exprimare
liberă, executată instinctiv sau calculat din pură dragoste de joc
cu vorbele, cu gândurile şi cu sensurile...
Limita
Privită ca şi
experienţă a conştiinţei, simţirea unei limite, delimitează
structural, de o manieră contextuală, acea realitate care se află
mereu în precizare de formă atunci când îşi caută o identitate
de sine percepută în oglindă de auto-reflecţie – pe de o parte
printr-o intuiţie puternică însă vag conturată ideatic; pe de
altă parte printr-o sesizare slabă a unei continuităţi bine
înrădăcinate în fluxul evident al schimbării trăite în clipă.
Limita uneşte clipele
atunci când delimitează spaţiile...
Lipsa
În lipsă poate fi
tot atâta virtute câtă poate fi şi în surplus: cine caută a se
lipsi de răutate caută a trăi în surplus de bunătate – şi
acest surplus se vede imediat în bucuria inimii şi în căldura
iubirii dăruite spre sine şi spre lume. Lipsa răului este
împlinirea binelui: când primul lipseşte (din ce în ce mai mult
şi mai des) al doilea se împlineşte (proporţional cu lipsa pe
care o acoperă).
Lumea
Lumii nu-i plac
sensurile fiindcă de îndată ce şi le-ar asuma ea ar trebui să
muncească constant spre realizarea lor – munca însă oboseşte şi
prin urmare e instinctiv respinsă. De aceea lumii îi place doar
lipsa de sens – mai precis aparenţa lui – impresia că ar fi
chiar dacă e evident că el nu este – astfel lumea iubeşte cel
mai mult discursul delirant, rupt de realitate, care nu îndeamnă la
nici o faptă concretă şi la nici o transformare palpabilă.
Ea iubeşte trândăvia
şi inerţia – de aceea vrea doar să viseze şi să fantazeze –
nu vrea să acţioneze spre realizare imediată. Ea iubeşte astfel
literatura (fantastică/ fantezistă) şi poezia (delirantă cu sau
fără rimă), filosofia (limbăristică) şi arta (deşirată) –
şi se pierde pe sine în disipare şi distragere, în amăgire şi
risipă, în amânare şi dezinteres...
Măiestria
Campionii lumii sunt
campionii repetării. A te antrena e a te concentra. A te concentra e
a repeta (un gest, o mişcare, o vorbă, un gând...). A repeta e a
relua, a retrăi, a reface, a repronunţa, a regândi – e a te
menţine centrat pe un subiect/ obiect/ fenomen o perioadă mai lungă
de timp – atâta timp cât e necesar pentru a stăpâni cu
măiestrie acţiunea/ gândirea care se repetă. De aceea maeştrii
lumii sunt maeştrii repetării...
Mediocritatea
Nimic nu-i deranjează
mai mult pe cei înlănţuiţi de o societate sau alta decât puţinii
oameni care trăiesc relativ liberi de înlănţuire în acea
societate. Pe sclav nu îl doare atât de mult greutatea propriilor
sale lanţuri cât îl doare vederea lipsei acestor lanţuri în
manifestarea unui om liber.
Acceptarea înlănţuirii
sale oarbe în legături materiale şi mai ales psihice este
tulburată major de vederea libertăţii evidente a celui dezlănţuit
de aceste legături.
Cel mediocru, în loc
să aspire la dobândirea propriei libertăţi, aspiră obsesiv la
înlănţuirea şi a celor puţini care îşi manifestă deschis
libertatea – în loc să vrea a se înălţa şi el din noroi,
înlănţuitul doreşte, de cele mai multe ori, să-i coboare şi pe
alţii în mizerie alături de el...
Când nu vrea să se
ridice din mediocritate omul caută instinctiv să coboare forţat
culmile care îl depăşesc la nivelul plat al preocupărilor sale
insipide...
Mintea
Când mintea nu
contemplă mulţumită tipare, repetări, ritmuri pe care să le ştie
prea bine, ea caută în mod repetat şi ritmat să găsească şi să
contemple tipare, repetări, ritmuri (pe care apoi să le ştie prea
bine)...
Mintea este în ritm,
cu ritm, pentru ritm – ea este în reluare, cu reluare, pentru
reluare – ea este în repetare, cu repetare, pentru repetare – şi
astfel ea se întâmplă mereu în întâmplare reluată...
*
Atenţia minţii se
mişcă prin viaţă (pe stradă, prin casă, la muncă, la
distracţie...) sub influenţa imediată a întâmplării şi a
repetării – ea se mişcă relativ aleator, fiind instinctiv atrasă
spre identificarea unor repetări aproximative în cadrul fluxului de
întâmplări proximale şi generale în care se manifestă pe sine
spre repetare, spre întâmplare şi spre transformare...
Misterul
Dacă lumea ar fi doar
un mister rezolvabil ea s-ar putea descoperi prin mistică, prin
revelarea misterului, prin înţelegerea lui, prin depăşirea lui,
prin uitarea lui în lumina rezolvării ne-misterice care ar putea
teoretic să îl înlocuiască.
Dar lumea nu este doar
un mister care poate fi înlăturat, nici doar o enigmă care poate
fi rezolvată, nici doar o ghicitoare care poate fi dezlegată. Ea
este mai mult de atât: un mister de neînlăturat, o enigmă de
nerezolvat, o ghicitoare de nedezlegat.
Totuşi dacă în
fiecare clipă lumea nu s-ar dezlega pe sine sub noi forme şi esenţe
de vedere, de gândire, de amintire şi de imaginaţie atunci nu ar
fi posibilă nici existenţa ei şi nici a misterului abisal din care
ea este imanent alcătuită.
Mistica
Este
ciudat cum foarte multe reflecţii despre „mistică” ignoră
„mistica”. Ele pun accentul pe „unire”, pe „iubire”, pe
„divin”, pe „extaz”, etc. în loc să se concentreze pe
„mister”. Cei care pun accentul pe cele de mai sus reflectează
evident la „uniristică”, la „iubiristică”, la
„divinistică”, la „extazistică” şi la orice altceva dar nu
la „mistică”. Aceasta, prin numele ei (prin origine - lat.
mysticus
– ascuns, tainic, referitor la mistere) şi prin forma ei intimă
(izvorâtă din „mistic” – tainic, enigmatic, secret,
misterios, necunoscut), pune accentul pe „mister”, cheamă spre
el şi promite „cunoaşterea” lui, se cufundă în el şi uitând
de sine contemplă „misticul” - ceea ce este dar nu poate fi
înţeles, ceea ce poate fi „văzut” dar nu poate fi numit sau
descris, ceea ce cuprinde totul şi totuşi nu poate fi „pipăit”,
ceea ce chemat spre revelare se ascunde şi chemat spre ascundere se
revelează – nu în intelect, nu în raţiune, nu în emoţie, nu
în imaginaţie, nu în simţire, nu în voinţă, nu în intuiţie,
nu în conştiinţă – ci în toate acestea deodată cu intensitate
maximală – integral integratoare...
Mişcarea
Cea mai importantă
tentaţie în viaţă nu e sexul, nici mâncarea, ci mişcarea. Ea e
motorul vieţii, gândirea ei şi raţiunea ei de a fi. Cât timp
este în mişcare, viaţa nu moare.
*
Mişcarea e totul în
toate: în cuget, în vorbe, în fapte!
*
Când viaţa se mişcă
ea îşi atinge scopul, trăieşte în el. Dacă însă viaţa
lâncezeşte nu se simte bine fiindcă ea e în esenţa ei mişcare
şi explorare, nu tânguire în simţ şi cugetare.
*
Pentru viaţă nu
contează prea mult motivele şi factorii ce o pun în mişcare –
oricum ele sunt mai mult sau mai puţin întâmplătoare. Pentru ea
contează doar să fie în mişcare, nu de ce să fie astfel...
Mişcarea este pentru
viaţă, concomitent, punct de pornire şi punct de sosire - obiectiv
realizat, drum de parcurs şi ţintă de atins.
*
Dacă te simţi
plictisit, amărât, debusolat aplică-ţi terapia prin mişcare –
adică mişcă-te, pune-te în mişcare fiindcă mişcarea e esenţa
la toate – mişcarea „pune lumea pe roate”...
*
Mişcarea (organică
şi anorganică) trăieşte sub impulsul constant al repetării,
reluării, ritmării. Plăcerea şi durerea fac acelaşi lucru –
dar în timp ce repetarea ce însoţeşte plăcerea întăreşte şi
armonizează, cea care însoţeşte durerea slăbeşte şi distruge –
prima e o repetare care atrage, a doua e o repetare care respinge –
prima atrage continuarea ei, a doua respinge această continuare...
Plăcerea este o
repetare care nu mai vrea să se oprească, durerea este o repetare
care e dorită a fi oprită din reluare – prima duce ritmul spre
continuare, cea de a doua duce ritmul spre sfârşire...
„Normalitatea”
(starea care nu e incitată major nici de plăcere, nici de durere) e
şi ea repetare – acea repetare care permite unor noi repetări să
înceapă şi să se termine (fie ele de plăcere, de durere, sau de
„normalitate”)...
*
Mişcarea repetată
care continuată se poate auto-întreţine şi auto-stimula spre
reluare se poate manifesta şi ca plăcere şi ca durere – prima se
auto-întreţine şi e întreţinută spre reluare ritmică care
acţionează pentru ca viaţa să-şi refacă armonia, temporar şi
local deranjată; iar cea de a doua se auto-întreţine şi e
întreţinută spre reluare ritmică care „strigă”
(semnalizează) că trebuie să se facă ceva pentru ca viaţa care o
simte să se armonizeze - să-şi refacă o stare optimă de
funcţionare specifică, să se vindece, să înlăture (/
îndepărteze) acţiunea unor factori nocivi aflaţi în contact
direct cu fiinţa sa - conştientă fiind că dacă nu va face nimic
pentru a întrerupe reluarea durerii ea va rămâne, pe mai departe,
în slăbiciune, boală, distrugere...
Mulţumirea
Mulţumirea vine din
repetare: când se repetă fiinţa e mulţumită că se poate repeta
pe sine (mai departe în existenţă)...
Mulţumirea vine din
întâmplare fiindcă întâmplarea duce la schimbare... Fiinţa e
mereu mulţumită că se poate schimba pe sine (mai departe în
existenţă) atunci când ea, în mod întâmplător, se întâlneşte
în viaţă cu întâmplarea...
Nedreptatea
Răsplătind
nedreptatea cu dreptate nu se face o nedreptate ci doar o mijlocire
necesară echilibrării naturale a forţei de acţiune cu cea
specifică reacţiunii.
*
Dreptatea stă în
umbra nedreptăţii – din această umbră ea se iveşte la viaţă,
din această umbră ea tânjeşte spre fiinţă: dacă nedreptatea nu
ar fi, dreptatea nu ar putea să apară!
Nemişcarea
Chiar de e mişcată,
fiind în mişcare, mişcarea e „nemişcare” când e repetare.
Mişcarea „nemişcată” e mişcarea repetată...
*
Plăcerea şi durerea
se învârt în spirale de mişcare repetată, de mişcare reluată,
de mişcare „nemişcată”, de mişcare „stagnantă”, de
mişcare care se auto-întreţine pentru a se auto-întreţine...
*
A fi în plăcere e a
stagna în reluare de acţiuni verificate, e a sta pe loc prin
repetare de acţiuni concentrate... A sta în reluare e a te mişca
în repetare. A sta în plăcere e a te mişca în concentrare
ţintită spre fundament solid de staţionare, dorită în viaţă
spre spiralare de mişcare mişcată prin „nemişcare” (prin
mişcare-repetare), de stagnare conturată prin mişcare (văzută
mereu în reluare).
*
Prin repetare,
mişcarea pare că se mişcă, dar ea se mişcă „pe loc”...
Prin reluare, mişcarea
repetată se mişcă aproape în cerc, spre a ajunge aproximativ de
unde a plecat – în locul din care ea s-a reluat spre a trăi în
repetare printr-o nouă reluare – aceasta e a stagna fiind în
mişcare – anume a staţiona în repetare de mişcare trăită
mereu în reluare – ca şi deplasare de picioare, ca şi cuvântare
de vorbe, ca şi hrănire cu mâncare, ca şi gesticulare de semne,
ca şi hidratare cu apă, ca şi respirare de aer, ca şi visare de
vise, ca şi somnare de somnuri, ca şi gândire de gânduri, ca şi
privire de privelişti, ca şi transformare de transformări...
Întâmplarea se
repetă, repetarea se repetă, transformarea se repetă – se repetă
spre a fi, spre a se menţine în viaţă, spre a stagna în
existenţă, spre a se mişca în fiinţă...
Izvorul vieţii e
mişcarea repetată, e mişcarea „neschimbată”, e mişcarea
reluată, e mişcarea „nemişcată”...
Nenumitul
Planul Vieţii se
pierde pe sine în Întâmplare iar Sfârşitul lui nu se poate
regăsi decât Acum... şi Acum... şi Acum... - totul e să fim pe
fază pentru a-i prinde Începutul...
Să nu ne pierdem însă
în cuvinte scrise cu majuscule... De fapt ce zic?... Să nu ne
pierdem în cuvinte! Mitul să rămână cu miturile şi realitatea
cu fiinţarea de dincolo de nume...
Noi
Aflat sub imperiul
aparent al lui eu-însumi, de multe ori, omul uită de realitatea
imediată a lui eu-ceilalţi. În relaţia eu-noi şi eu-ei elementul
de salt în evident este noi-înşine oglindit doar parţial în
eu-însumi, în tu-însuţi şi în ei-înşişi.
Identitatea unei
individualizări oarecare e mai mult o problemă de unire sub spaţiul
ideatic comun al lui „noi” - e mai mult un demers autentic de
colaborare şi relaţionare, de conlucrare şi influenţare reciprocă
decât o instanţă care poate rămâne sinceră cu ea însăşi doar
în prezenţa partinică, unilateral-dezvoltată a despărţirii,
singularizării, ruperii, desprinderii şi anarhizării unui sistem
de relaţii identitare care are sens doar în context social-integral
şi care poate fi înţeles doar în legătură cu ţesătura imensă
de identităţi care acţionează mediat sau nemediat în cadrul său
existenţial de înfiripare fiinţială spre respiraţie identitară.
Noi este mai mult
decât eu şi tu şi ei şi ele, conlucrând laolaltă în cadrul
unor destine comune – „noi” este singurul „eu” care are
sens auto-referenţial atunci când fiinţa se gândeşte pe sine în
sine...
Norocul
Norocul e cel care,
fiindcă s-a întâmplat, fiinţa acum îl repovesteşte – îl
scoate din întâmplare şi îi crează destin – şi astfel, fără
să prindă de veste, ajunge să creadă că norocul se poate atrage,
că el se poate cuceri... Ea uită că el e capricios şi se uneşte,
preponderent, doar cu întâmplarea...
*
Omul nu-şi face
norocul – omul e făcut de întâmplare – din noroc, nenoroc şi
nenorocire; din avânt, indiferenţă şi din rătăcire... Pe de
altă parte, fiindcă omul e făcut (şi) de repetare, el îşi poate
întâlni norocul, dacă, păşind (relativ întâmplător) prin
repetare îndeobşte purtătoare de noroc el are noroc şi de puţină
întâmplare...
*
Întâmplarea domneşte
peste fapte: dacă ai noroc le ai pe toate!
Noul
Omul se simte bine în
preajma repetării pentru că aici el se simte stăpân pe situaţie
– îi cunoaşte acesteia începutul, desfăşurarea şi
sfârşitul... De aceea el se expune rar şi cu mare greutate noului
– acelor idei, acţiuni, fenomene cu care el nu este familiarizat
prin repetare, reluare, ritmare (ideatică, lingvistică, perceptivă,
acţională)...
*
Viaţa călătoreşte
printre întâmplări imprevizibile şi întâmplări relativ
previzibile, printre noutăţi şi repetări – repetările (vechiul
reluat) îi domină mişcarea mai ales la maturitate şi la
bătrâneţe. Noul se manifestă preponderent pe sine în pruncie,
copilărie şi tinereţe – când viaţa încă „învaţă” cum
să se repete „aşa cum se cuvine”...
Noutatea
Deoarece şi noul se
repetă, noutatea îi aduce vieţii spre însuşire posibilitatea
iniţierii unor noi repetări care să ducă la noi întâmplări şi
astfel la noi repetări... Viaţa este, printre altele, întâmplarea
care se repetă şi repetarea care se întâmplă şi de aceea
întâlnirea ei cu noutatea nu e nici total liberă dar nici total
predeterminată, nu e nici strict întâmplătoare şi nici strict
repetată – ci este doar aşa cum îi place ei să fie – anume o
întâlnire integrală de extreme care se susţin reciproc în
existenţă...
*
Experienţele care
tind să se repete cel mai mult în amintire (şi astfel să persiste
în memorie) sunt cele care nu se repetă (sau se repetă de foarte
puţine ori) în experienţa directă.
Într-o lume a
repetărilor, a reluărilor, a ritmurilor evenimentele unice,
irepetabile, aritmice ne scot din transa vieţii şi ne pun faţă în
faţă cu repetabilitatea ei copleşitoare – pe care o putem
recunoaşte doar prin contrastul ei brutal cu aceste evenimente
transformatoare, cu aceste momente iluminatorii care ne scot din
timpul ciclic, din timpul mişcării repetate, din timpul reluării
şi ne introduc (măcar pentru o clipă) în atemporal, în aciclic,
în nerepetat, în nereluat.
Noutatea cu adevărat
nouă nu se învecheşte niciodată.
Noutatea cu adevărat
nouă nu poate fi asimilată decât iluzoriu de către timp (chiar
dacă ea dispare precum a apărut, lăsând în urma ei bulversare,
uimire, răsturnare, trezire...).
Momentele de graţie,
de revelaţie, de transfigurare sunt momente de noutate covârşitor
totală, momente în care efemerul cel mai efemer (efemerul care nu
se repetă) se întâlneşte cu efemerul mai puţin efemer (cu cel
mereu reluat de timp) pentru a produce senzaţia eternităţii, a
ieşirii din clipă... Când efemerul unic se întâlneşte cu
efemerul multiplicat, în conştiinţă explodează eternitatea –
timpul fără timp şi vremea fără anotimpuri...
*
De multe ori noutatea
poate fi provocată să apară prin saturarea până la saturaţie a
conştiinţei cu conştiinţa vechiului (reluată prin repetare
ritmică, persistentă, pentru o lungă perioadă de timp)...
E ca şi cum ar exista
o limită maximă a numărului repetărilor acceptate de conştiinţă
– şi abia doar odată ce acest număr e atins, ea cedează –
lăsând în sine spre manifestare noul.
Conştiinţei îi face
o deosebită plăcere să se repete, dar nu chiar la infinit – are
şi ea limita ei de toleranţă la reluare, deoarece din ea nu
dispare niciodată instinctul Noului...
*
Cel care vrea să se
apropie mai mult de întâmplare, de întâlnirea şi întâmpinarea
noului, îşi poate repeta (pentru o vreme) în sine: „Nu te mai
repeta!”...
Numărul
Întâmplarea (unei
combinaţii oarecare, perceptibilă ca fiind unitară din punct de
vedere organic, conceptual, senzitiv, formal, funcţional...)
generează numărul 1 (unu).
Întâmplarea este
prin excelenţă 1 (unu) fiind originală, unică, originară (la
momentul apariţiei ei).
Repetarea (unei
combinaţii relativ unitare de factori) generează numerele 2 (doi),
3 (trei), 4 (patru), 5 (cinci) şamd. Repetarea generează toate
numerele (în afară de 1/ unu). Repetarea este numărul prin
excelenţă...
Repetarea susţine în
fiinţă multiplicitatea. Întâmplarea generează în viaţă
unitatea şi diversitatea.
0 (zero) apare ca
fiind lipsa întâmplării/ unităţii şi lipsa repetării/
multiplicităţii. El se prezintă ca fiind lipsa numărului şi a
numărării – atât la nivel de potenţă (prezenţa lui zero, a
lipsei, face ilogică numărătoarea) cât şi la nivel de
actualizare (acolo unde zero este prezent numărul şi numărătoarea
sunt excluse în mod automat din existenţă). Bineînţeles că zero
este mereu doar o lipsă relativă (şi nu una absolută) - şi la
fel stau lucrurile şi cu 1 şi cu restul numerelor...
*
Infinitul este
prezenţa nelimitată a întâmplării (unului şi multiplului) şi a
repetării (multiplului şi unului) – el apare sub tutela numărului
nesfârşit, a întâmplărilor repetate fără limită: infinitul
este extazul ultim al repetării unei întâmplări – de aceea el
indică spre zero – spre o lipsă – anume spre lipsa unui număr
precis, a unui număr exact delimitat, a unui număr identificat.
Infinitul se
delectează sub lumina numărului anonim, a numărului necunoscut, a
numărului mistic, a numărului fără număr, a numărului lipsit de
număr – adică a lui 0/ zero (privit din perspectiva sursei sale).
Când preaplinul
copleşeşte realitatea până într-atât încât apare o
indistincţiei „palpabilă” între unu şi multiplu el devine
lipsă a distincţiei, lipsă a diferenţierii, lipsă a numărării...
Infinitul este rudă
de gradul zero cu 0/ zero...
Zero este lipsa
numărului identificabil. Infinitul este acelaşi lucru. De aceea
atunci când numărul se diferenţiază prin Întâmplare şi se
dezvoltă prin Repetare el trăieşte în proces de Transformare
continuă: dinspre imposibilitatea diferenţierii spre
imposibilitatea numărării – şi astfel el se transformă mereu
din Nimic în Totul şi din Totul în Nimic...
Numele
Numele sunt convenţii
circumstanţiale cu oarecare utilitate comunicaţională spre
conlucrare acţională – ele sunt ghicitori de obicei uşor de
ghicit în lumină de aparenţă factuală imediată care sunt însă
imposibil de înţeles în esenţă teoretic extra-factuală.
*
Prin nume proprii
desemnăm „asocieri sonore” unor infinituri de determinări –
asocieri semnice trimise spre referire la infinituri perceptibile;
asocieri simbolice aşezate stindard în faţa unor posibilităţi de
întâlnire niciodată actualizate pe deplin. Numele cheamă
infinitul spre desemnare finită... Ele incită magic eternitatea
spre clipă...
*
Numele proprii sunt
cuvinte cu putere de chemare (spre atenţionare, consultare,
desemnare, reflectare, acţionare, afirmare şi alte X-are). Ele
cheamă fiinţa, care se simte chemată, să cheme în lume o
devenire: devenirea lui „a fi” prin „are” şi „face” spre
„este”...
*
Numele proprii au
putere de rugăciune, au rezonanţă de cântec, au ritm de dans: ele
roagă sensul cuvântului să se întâlnească cu realitatea
particularului; ele cântă spre bucurie de sine individualul
identificat în mod grăbit cu un nume oarecare; ele dansează jocul
identificării relative, circumstanţiale şi arbitrare a
individualului faţă de sine, faţă de ceilalţi şi faţă de
întreg.
*
Numele tău este o
realitate trecătoare – el nu este „cine eşti tu”, el e doar
un nume – un cuvânt asociat întâmplător cu o fiinţă, cu o
viaţă, cu un destin – un cuvânt sau nişte combinaţii de
cuvinte care le însoţesc pe acestea (fiinţa, viaţa, destinul)
doar precum drapelul arborat pe catargul unei nave însoţeşte nava
aceea pe mările şi oceanele lumii.
*
Numele este o chemare
şi un răspuns – este chemarea unui răspuns şi răspunsul unei
chemări..."
- Extras din cartea "Întâmplări, repetări, transformări" - autor Radu Lucian Alexandru.
