O
"Obscuritatea
Uneori obscuritatea
ostentativă a aglutinărilor delirante prin cugetare filosofică
subliniază concomitent două perspective de apropiere faţă de real
– pe de o parte asumarea instinctivă a abundenţei ignoranţei
existente în lumea vieţii spre manifestare filo-poetică şi pe de
altă parte asumarea prezenţei uşor remarcabile a atenţiei
orientate circumstanţial spre indicarea lucid apatică a
conştientizării acestei ignoranţe văzută ca fiind definitorie
pentru condiţia ultimă a fiinţei cu viaţă.
Oracolul
Problemele filosofice
sunt de multe ori ghicitori aparente, construite intenţionat fără
nici o rezolvare clară şi univocă pentru a se putea preta, la fel
ca poeziile, la influenţa emoţională a unor intuiţii pur
subiective aduse în întâmpinarea lor de către cel care le
consideră în treacăt provocarea lor delphică (oracolul din Delphi
apare astfel ca fiind prototipul ideatic pe baza căruia s-a
constituit o mare parte din filosofia occidentală).
*
Filosofia este de
multe ori doar o manifestare oraculară, o profetizare existenţială
ce oferă „soluţii – ghicitori” la problemele ivite din
confruntarea cu sinele, cu societatea, cu viaţa, cu universul...
Ordinea
- „Rezerva de
mizerie a vieţii este inepuizabilă!”, spune pesimistul;
- „Apetenţa vieţii
pentru curăţenie este însă şi ea nelimitată!”, completează
optimistul;
- „Aşa e: viaţa
cam face mizerie când face curăţenie!”, conchide realistul.
Orientarea
Într-o lume a
întâmplării punctele de stabilitate şi orientare ale fiinţei
sunt cele care se repetă, cele care reapar zilnic, lunar şi/sau
anual şi cele care crează ritmul vieţii pentru perioade mai
îndelungate de timp (un nume propriu care se repetă, o limbă care
se repetă, o familie care se repetă, o prietenie care se repetă, o
iubire care se repetă, o comunitate care se repetă; un hobby care
se repetă, o muncă care se repetă, o carieră care se repetă, un
ideal care se repetă, un sens care se repetă...).
Cel care se repetă nu
poate spune că nu este orientat; cel care se întâmplă nu poate
spune că e lipsit de orientare; cel care se transformă nu poate
spune că forma sa nu se încadrează într-o orientare... Orientarea
e inerentă fiinţei care se mişcă între ale vieţii hotare...
Paradoxul
Unii filosofi tind să
rezolve problemele prin paradoxuri pentru că acestea de multe ori le
permit să continue chiar dacă unora li s-ar părea că se opresc şi
le permit să se oprească chiar dacă unora li s-ar părea că ei
continuă... Aporia este pentru anumiţi filosofi nu atât substanţa
ultimă a lumii cât mai ales metoda lor majoră de exprimare
filosofică.
Plăcerea
Virtutea plăcerii
(capacitatea de a simţi plăcere şi de a o dărui) e plăcută. A
fi în virtute e, de cele mai multe ori, a fi în plăcere. A produce
plăcere e a fi în plăcere. A simţi plăcere e a fi în plăcere...
Plăcerea este o
„virtute” fiindcă (printre altele) „virtutea” este mai mereu
plăcută (plăcută în sine, plăcută pentru consecinţele sale,
plăcută fiindcă e stimulată de plăcere şi fiindcă e legată
existenţial de ea)... De cele mai multe ori „virtutea neplăcută”
nu (mai) este o „virtute” (la fel cum „calul cu aripi” nu
(mai) este un cal) – ea este doar suferinţă, durere, agitaţie,
stres şi nelinişte – adică „viciu”...
*
Plăcerea nu vorbeşte
– ea doar exclamă... Plăcerea nu te convinge – ea te atinge...
Plăcerea nu te opreşte – ea doar mulţumeşte...
*
Mişcarea repetată,
percepţia reluată, simţirea ritmică, voinţa regulată, intuiţia
cadenţată, conştiinţa ritmată – apare în acţiunea specifică
hrănirii, hidratării, sexualizării – plăcerea vieţii se
însoţeşte mereu cu repetarea, cu ritmul, cu reluarea... A cânta,
a dansa, a mânca, a bea, a sexualiza – iată activităţi care
generează plăcere – activităţi (mişcări) repetate, ritmate,
reluate...
Întâmplarea duce la
noutate, întâmplarea reluată e semn de noutate asimilată, e semn
de viaţă transformată...
*
Plăcerea se iubeşte
pe sine, durerea se urăşte pe sine – prima vrea să se
înmulţească, cea de a doua vrea să se oprească...
*
Când plăcerea se
întâmplă, ea se reia pe sine spre reluare; când durerea se
întâmplă, ea se reia pe sine până la încetare...
Întâmplarea care
reluată se poate apoi din nou relua deoarece prin repetarea sa se
recreează condiţiile repetării sale, se va întâmpla din nou, şi
din nou, şi din nou...
Întâmplarea care
odată apărută nu se mai poate relua, sau care reluată pentru un
moment nu se poate relua mai departe (deoarece prin reluarea sa nu se
recreează condiţiile repetării sale), nu se va mai întâmpla...
Toate mişcările apar
şi dispar, doar că unele mişcări apar şi dispar mai des şi pe o
durată mult mai îndelungată decât altele - unele mişcări
trăiesc preponderent în repetare, altele se nasc sub semn
covârşitor de întâmplare, iar altele sunt simţite de viaţă ca
fiind transformare...
*
Plăcerea e atractivă
pentru că previzionează, pentru că stabilizează şi pentru că
finalizează – previzionează continuarea vieţii, stabilizează
acţiunea necesară acestei continuări şi finalizează neliniştea
şi agitaţia specifică durerii/ suferinţei care o precede.
Izvorul capacităţii
sale de previziune este mişcarea (fizică şi psihică) repetată;
sursa puterii ei de stabilizare vine din efectuarea unor mişcări
repetate care centrează şi re-centrează acţiunea fiinţei spre
satisfacere şi împlinire; sămânţa abilităţii ei de finalizare
creşte prin mişcare repetată îndreptată spre adunare concentrică
de energii, informaţii şi materii necesare transformării –
finalizării unei etape şi începerii alteia.
Fiindcă viaţa stă
sub semn de mişcare repetată, plăcerea ei vine, evident, din gest
de mişcare repetată...
Plictiseala
Problema omului
plictisit nu este prea marea lui implicare în acţiune ci
complacerea lui inerţială în distanţarea „pur-reflexivă”
faţă de ea.
*
Te plictiseşti repede
dacă te implici apatic în a acţiona inerţial în repetare. Însă
o justă detaşare de monotonia unei implicări în reluarea
conştientă a unei concentrări e o cheie bună de trecere dinspre
plictiseală (venită uneori din prea intensa concentrare la clipa
repetată) spre absorbţia hipnotică care uită de sine şi trăieşte
în oglindire faptică în clipa unică - în clipa care duce viaţa
înainte sau înapoi, la stânga sau la dreapta, sus sau jos, spre
expansiune sau spre retragere, spre întâmplare sau spre reluare...
*
În mişcare cu
direcţie precisă, conştient şi intens asumată, viaţa se scaldă
în sens până la uitare de sine. Când stă pe loc însă,
înmărmurită în clipă, nu se poate spune că ea e plictisită ci
doar că atunci viaţa ştie că sensul ei e veşnic efemer şi
suflul ei, chiar expansiv şi infinit, e nevoit să-şi găsească
identitate de orientare câteodată în uitare de sine, altădată în
amintire de celălalt; câteodată în uitare de sens, altădată în
crearea entuziastă a unui destin (în timp uşor real, în
eternitate pur imaginar).
Poate
Cel care îl ia în
braţe prea tare pe „poate” nu mai „poate”... Fiindcă pentru
el totul este „poate”, el nu mai „poate” face nimic –
paralizat fiind de hipnoza lui „poate” (care nu mai poate).
„Poate că este ceva
sau poate că nu este nimic, poate că voi face ceva sau poate că nu
voi face nimic, poate că pot ceva sau poate că nu pot nimic...” -
se gândeşte el, prins în vraja iluzorie a lui „poate”. Cel
care îl acceptă pe „poate” peste tot, nu mai „poate”
nimic...
Poetul
Omul e înainte de
toate poet. El e un poet înnăscut, oricând gata să ispitească
prin vorbă, să seducă prin cuvinte, să convingă prin rostire, să
comunice prin accente şi pauze, prin mirări şi întrebări, prin
constatări şi îndemnuri – prin semne vocalizate prin aer spre
recepţionare răspunsătoare... Omul trebuie să fie poet pentru că
altfel nu ar mai putea să fie om...
Poezia
Instinctul poeziei
este instinctul natural al limbajului.
Şi ce este limba dacă
nu instinctul poeziei – instinctul de a numi ceea ce nu poate fi
numit, de a descrie ceea ce nu poate fi descris, de a transmite ceea
ce nu poate fi transmis...
*
Poezia este starea
naturală a comunicării. Cu rimă sau fără rimă ea caută să
trezească şi să amplifice în cel care o recepţionează emoţii
şi empatii, stări de fiinţă şi impulsuri spre acţiune, elanuri
însufleţitoare şi viziuni spre împărtăşire... Poezia este
felul de a fi al fiinţei – anume o continuă înşiruire de stări
psiho-fizice încărcate cu potenţialităţi de actualizat sau doar
de contemplat.
Poezia e limbajul
vieţii şi acest limbaj e prin excelenţă poezie – orice formă
ar lua el tot la inimă vrea să ajungă şi tot pe minte vrea să o
seducă – de aceea poezia este, de foarte multe ori, mijlocul cel
mai spontan şi mai sincer de a comunica (cu rimă sau fără rimă,
în versuri sau în propoziţii, în strofe sau în fraze) cu fluxul
de fiinţă care ispiteşte viaţa spre exprimare comunicaţională.
*
De cele mai multe ori
filosofia-poezie (proza-filo-poetică) nu e decât o imitaţie. Cel
care iubeşte originalul merge direct la sursă şi se delectează în
poezie, în ritm, în rimă, în cântec, în ritual, în dans, în
repetare, în accentuare, în transformare – adică cu alte cuvinte
în mesaj cu poftă de înălţare...
Posibilitatea
Când gândim „ce ar
fi dacă nu ar mai fi (pe viitor) ceea ce este (acum)” putem
proiecta lumii o direcţie de transformare actualizabilă în
prezentul înclinat spre viitor. Când gândim însă „ce ar fi
(acum) dacă nu ar fi ceea ce este (acum)” facem doar un exerciţiu
gratuit de imaginaţie filosofică relativ inutilă...
De aceea e bine ca
atunci când îl gândim pe „ce ar fi dacă nu ar (mai) fi...” am
păstra raţiunea ancorată în actualul realist al prezentului şi
în posibilul realist al viitorului.
*
Lumea posibilă
(tocmai fiindcă este doar posibilă şi nu actuală) nu există acum
şi prin urmare plăsmuirea ei conceptual-imaginativă (atâta timp
cât ea rămâne doar posibilă) în timpul şi spaţiul prezent este
de cele mai multe ori doar o faptă de proiecţie sterilă asupra
realului, ruptă complet de realitate (o fantezie rătăcitoare prin
imposibilităţi logice şi fenomenale)...
Când însă
imaginarea lumii posibile se apropie spre intersecţie vădită cu
lumea actuală, această imaginare poate fi un exerciţiu de
previziune şi profeţie – o viziune care arată spre un punct de
convergenţă în care se pot întâlni viitorul şi prezentul, lumea
posibilă şi lumea actuală – anume spre alegerea posibilă
specifică fiecărui moment de conştiinţă, dominat fie de
întâmplare, fie de repetare, fie de transformare... (Foarte multe
lumi sunt posibile dar foarte puţine se vor actualiza în real
fiindcă transformarea majoră a lumii e un eveniment destul de
rar...).
Posibilul
Pasiunea manifestării
sub formă literară în lume imaginată (utopică/ fantastică) nu e
tot una cu aspiraţia implementării sub formă materială a unei
lumi posibile. Prima e fantezie, a doua e profeţie...
Povestea
Unii zic că sunt
oameni care gândesc şi oameni care imită, că unii oameni descriu
ceea ce văd şi alţii schimbă a lumii înfăţişare; că sunt
oameni care reflectă din ei lumină de sens şi alţii care o absorb
în ei pentru a se bucura de ea sau doar pentru a o da mai departe –
că ar fi deci oameni de speţă eminamente creatoare, oameni de
speţă povestitoare şi oameni de speţă ascultătoare.
Adevărul e însă că
oamenii sunt doar oameni – la fel peste tot, oameni care contextual
se reflectă în lume ca şi creatori, ca şi povestitori sau ca şi
ascultători. Ei se ascultă pe ei înşişi, se povestesc ca atare
şi îşi imaginează mereu şi mereu o altă poveste despre ei
înşişi şi despre lume – un dincolo de dincolo de actuale
hotare.
Omul e doar om – cu
el povestea nici nu începe, nici nu se continuă, nici nu se
sfârşeşte ci doar merge nepăsătoare mai departe...
*
Lumea spune poveşti.
Tot ea le interpretează. Ea le crează în joacă şi aşteaptă de
la ele incitare la faptă. Când aceasta nu vine o imaginează-n
vorbe: lumea se povesteşte inventându-se pe sine şi apoi crede cu
inocenţă în propriile ei slove...
Predestinarea
Ce înseamnă că
„viaţa e predestinată”? Înseamnă că întâmplarea nu poate
decât să se întâmple... (ea nu poate să nu se întâmple)... Ce
înseamnă că „fiinţa e liberă”? Înseamnă că întâmplarea
e liberă să se întâmple (ea poate doar să se întâmple)...
Predeterminarea
În viaţă
întâmplarea este predeterminată – de aceea această întâmplare
predeterminată se numeşte uneori libertate şi alteori
necesitate...
Previziunea
Fără repetare
previziunea este imposibilă, fără previziune acţiunea cu sens
este imposibilă, fără acţiune cu sensuri bine precizate viaţa
este imposibilă...
Repetarea unei
întâmplări, chiar dacă este la rădăcina ei o activitate
întâmplătoare, e sursa care face posibilă transformarea – adică
previziunea, sensul şi viaţa...
Prezentul
Mijlocitor între
îndepărtare şi apropiere gândul întâlnirii dintre trecut şi
viitor iveşte în conştiinţă aparenţa specifică prezentului.
*
Unii zic: Numai
experienţa proprie contează! Le răspund: Exact! - Doar că nu e
aşa! Cel care crede că-şi înţelege experienţa înainte să-şi
uite cuvintele se înşeală pe el însuşi. „Lumea vorbelor” e
tangentă doar cu trecutul (cu amăgirea rămasă în urma lui) şi
cu viitorul (cu amăgirea promisă că va veni) – iar prezentul nu
este un punct ci o prezenţă continuă care se trăieşte doar când
totul dispare – chiar şi „lumea vorbelor”, chiar şi „lumea
faptelor” - chiar şi lumea „de aici şi de acum”... Când
„Ceea ce Este” este „nimic nu mai este” - nici măcar
„prezentul”...
Problemele
Problemele filosofiei
sunt probleme de trăire, de cunoaştere şi de comunicare. Ele se
rezolvă prin trăirea binelui, a libertăţii, a puterii şi a
dreptăţii, prin cunoaşterea adevărurilor şi soluţiilor concrete
la probleme concrete şi prin comunicarea iubirii şi a unităţii
întru ideal, a utilului şi frumosului întru progres şi dezvoltare
continuă.
*
Orice problemă
abstractă poate fi întruchipată în cel puţin câteva zeci de
probleme concrete. În abstract problemele nu se pot rezolva, ci doar
eventual aduna şi identifica. Ele se rezolvă prin aducerea lor în
concret.
*
O problemă filosofică
care nu se conturează clar şi coerent nu poate fi rezolvată,
pentru că nu există – nu are fiinţă, nu are conţinut - e doar
o fantomă, o umbră, o aparenţă de problemă. Iar problemele care
nu există nu pot fi rezolvate.
*
O problemă poate fi
rezolvată o singură dată. Dacă e rezolvată cu adevărat ea nu
mai poate fi rezolvată din nou.
*
Problemele temporare
(cu apariţie ritmică în reluare) au rezolvări temporare (cu
apariţie ritmică în reluare). Problemele ritmice intim manifestate
prin reluare nu au rezolvări definitive ci doar rezolvări temporare
care se mişcă mereu în reluare...
*
Mintea care analizează
aceleaşi probleme din aceleaşi perspective găseşte mereu cam
aceleaşi „soluţii”.
Pentru a găsi alte
soluţii mintea trebuie să mărească numărul de perspective luate
în considerare în legătură cu problemele abordate (prin mărirea
şi diversificarea surselor de informaţii accesate) şi de multe ori
ea trebuie chiar să schimbe şi să diversifice problemele pe care
încearcă să le rezolve (ştiut fiind faptul că unele probleme
sunt doar pseudo-probleme, probleme imaginare, nu reale).
Progresul
Progresul se măsoară
subiectiv – ceea ce pe unii îi duce la înălţare pe alţii îi
duce la declin...
Puterea
Atracţia spre datina
întoarcerii în trecut, spre creaţia anonimă şi comună,
subliniază la individ nevoia de a se hrăni de la o sursă mai mare
decât el; nevoia de a fi în acord cu o fiinţă vie care acţionează
şi doreşte – anume comunitatea.
Instinctul
apartenenţei la un grup oarecare al vieţii vrea a-l amăgi pe
individ că este ceva mai mult decât este (că e mai puternic, mai
deştept, mai sigur pe sine, mai clar, mai lucid, mai închegat), dar
şi că este ceva mai puţin decât este (mai slab, mai prost, mai
ezitant, mai confuz, mai deşirat).
În ambele cazuri
asumarea fără rezerve a unei identităţi de grup oarecare amăgeşte
individul doar spre disoluţie de fiinţă – vrând să pară mai
mult sau mai puţin decât este el nu ajunge decât să fie mult mai
slab decât ar putea să fie."
- Extras din cartea "Întâmplări, repetări, transformări" - autor Radu Lucian Alexandru.
